ICCJ. Decizia nr. 4287/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4287/2010
Dosar nr. 872/35/2009
Şedinţa publică de la 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 40/CA/2010-PI din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, a respins acţiunea reclamantei împotriva acestei pârâte ca fiind îndreptată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă şi a respins acţiunea precizată, formulată de reclamanta T.I. împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, s-a reţinut faptul că reclamanta T.I. a solicitat anularea unei decizii emise de o entitate diferită de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura entitate ce are ca atribuţie emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2004.
De asemenea, s-a mai reţinut că în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, „deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (...)”, rezultând astfel că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi, pe cale de consecinţă, a fost admisă această excepţie şi respinsă acţiunea reclamantei faţă de aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut faptul că prin decizia atacată s-a dispus emiterea titlului de despăgubire în cuantum de 35.000 RON în favoarea reclamantei, reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în cuprinsul sentinţei nr. 206/C din 17 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1818/2003, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Astfel, s-a subliniat faptul că în cauza dedusă judecăţii cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei a fost stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, urmare a contestaţiei formulate împotriva dispoziţiilor de soluţionare a notificării emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că la emiterea titlului de despăgubiri nu este aplicabilă procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, fiind avut în vedere cuantumul dispoziţiilor stabilit prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Drept urmare, instanţa de fond a reţinut că, făcând aplicarea deciziei în interesul legii nr. 52 din 04 iunie2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a adoptat legal decizia prin care reclamantei i s-a emis titlul de despăgubire în cuantum de 35.000 RON, prin luarea în considerare a despăgubirilor stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel că a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta T.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă prin motivele de recurs formulate că despăgubirea stabilită de către pârâtă prin decizia nr. 4213 din 04 decembrie 2008 în cuantum de 35.000 RON, avându-se în vedere valoarea calculată prin sentinţa civilă nr. 206/C din 17 martie 2005 a Tribunalului Bihor, pronunţată în Dosarul nr. 8181/2003, nu mai reflectă în prezent nici pe departe valoarea reală a imobilului, despăgubirea acordată devenind una formală şi derizorie.
Precizează recurenta-reclamantă că hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului preluat abuziv este în sumă de 35.000 RON a fost pronunţată în luna martie 2005, de la această dată şi până în prezent nefiind plătite despăgubirile astfel că, dată fiind evoluţia preţurilor pe piaţa imobiliară şi care a determinat o creştere semnificativă a valorii de piaţă a imobilului pentru care s-au stabilit despăgubirile, s-a diminuat semnificativ şi valoarea reală a despăgubirilor stabilite iniţial.
Or, în cazul reparării unui prejudiciu, principiul de drept este că despăgubirea plătită trebuie să acopere integral prejudiciul suferit, data de referinţă fiind data plăţii acestei despăgubiri şi nu data stabilirii acestora.
Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea dosarului spre rejudecare la instanţa de fond pentru a se dispune efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească valoarea de circulaţie a imobilului.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins, în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce urmează:
Recurenta-reclamantă critică decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul preluat abuziv, acesta fiind în sumă de 35.000 RON, cuantum ce nu corespunde valorii actuale de circulaţie a imobilului, instanţa de fond refuzând să-i admită proba cu o expertiză tehnică pentru stabilirea valorii reale de circulaţie a imobilului, pentru o justă şi dreaptă despăgubire.
Critica formulată este neîntemeiată, pentru că, astfel cum corect reţine şi instanţa de fond, adoptarea deciziei prin care recurentei-reclamante i s-a emis titlul de despăgubire în cuantum de 35.000 RON, a avut la bază decizia în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum şi decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 emisă de Comisia Centrală, în baza deciziei secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, în situaţia în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de aceasta.
Or, în cauza dedusă judecăţii, există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă – sentinţa civilă nr. 206/C din 17 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1818/2003, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 35.000 RON.
Punctul de vedere al recurentei-reclamante, în sensul de a se dispune în mod obligatoriu evaluarea imobilului şi în cazul în care cuantumul despăgubirilor a fost stabilit prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, nu poate fi acceptat faţă de caracterul obligatoriu al aplicării deciziei nr. 52/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, cât şi faţă de Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 a Curţii Constituţionale, care fiind sesizată cu neconstituţionalitatea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea dată de Decizia nr. 52/2007, a apreciat că acestea sunt constituţionale, reţinând totodată că „a recunoaşte persoanelor beneficiare ale unor sentinţe judecătoreşti prin care se stabileşte cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţite, posibilitatea de reevaluare a cuantumului despăgubirilor, ar însemna a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contravenii dispoziţiilor art. 129 din Constituţie”.
Ca atare, în mod corect instanţa de fond nu a admis recurentei-reclamante probe cu o expertiză tehnică de evaluare a imobilului.
Este adevărat că nefiind pusă în executare sentinţa judecătorească prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, a intervenit o anumită devalorizare a acestora, însă acest fapt nu-i poate fi imputat intimatei-pârâte care la momentul emiterii deciziei conţinând titlu de despăgubire trebuia să respecte decizia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în recursul în interesul legii, cât şi decizia subsecventă emisă de Comisia Centrală în situaţia existenţei unei hotărâri definitive şi irevocabile prin care s-a stabilit valoarea imobilului.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.I. împotriva hotărârii nr. 40/CA/2010-PI din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4284/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4290/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
