ICCJ. Decizia nr. 4291/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4291/2010
Dosar nr. 1538/36/2009
Şedinţa publică de la 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 05 noiembrie 2009, reclamanta SC T. SRL Constanţa a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere din 02 octombrie 2009 emisă de pârâta D.G.F.P. Constanţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală, până la pronunţarea instanţei de fond asupra contestaţiei formulate împotriva acestui act administrativ fiscal.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 07 septembrie-02 octombrie 2009 s-a desfăşurat o inspecţie parţială fiscală, având ca obiect verificarea anticipată a soldului sumei negative a taxei pe valoarea adăugată solicitată la rambursarea prin decontul cu TVA aferent lunii iulie 2009 şi calculul impozitului pe profit suplimentar care rezultă din răspunsurile primite la solicitările de verificare încrucişată emise în perioada 01 noiembrie 2004-30 iunie 2009.
Urmare acestei inspecţii, organele de control au întocmit procesul-verbal din 02 octombrie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 02 octombrie 2009, pe baza cărora a fost emisă decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală din 02 octombrie 2009, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii fiscale în sumă de 2.381.673 RON, reprezentând impozit pe profit, în sumă de 1.489.842 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, în sumă de 226.254 RON, reprezentând TVA şi în sumă de 365.700 RON, reprezentând obligaţii fiscale accesorii.
Reclamanta a susţinut că sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea executării deciziei contestate, dovedindu-se cazul bine justificat, prin aspectele expuse în susţinerea nelegalităţii deciziei de impunere, precum şi existenţa pagubei iminente, prin raportare la cuantumul mai mult decât semnificativ al obligaţiilor de plată suplimentare reţinute prin decizia de impunere.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 14/CA din 15 ianuarie 2010.
Hotărând astfel, instanţa de fond a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de lege pentru suspendarea executării actelor administrative deduse judecăţii, reţinând că motivele invocate în susţinerea cererii nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative, deoarece menţiunile consemnate în cuprinsul facturilor avute în vedere de organele de control nu corespund realităţii, fiind întocmite pe numele unor societăţi comerciale a căror existenţă este îndoielnică.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât faţă de cuantumul sumelor stabilite ca obligaţii suplimentare de plată, s-a apreciat că reclamantei nu i se aduce un prejudiciu ireparabil, nefiind administrate dovezi cu privire la situaţia financiară a societăţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC T. SRL Constanţa, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării.
În primul motiv de recurs, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a considerat că nu este întrunită cerinţa privind cazul bine justificat, în sensul prevăzut de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, deşi cercetarea sumară a aparenţei dreptului, ar fi permis constatarea că motivele invocate în cerere sunt de natură a răsturna prezumţia de legalitate a actului a cărui suspendare s-a solicitat.
Astfel, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor exprese ale pct. A2 din ordinul nr. 1850/2004, ale Anexei nr. 2 din odinul nr. 2226/2006, ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, facturile prezentate de recurentă reprezintă documente justificative, având toate elementele obligatorii. Faţă de înscrisurile depuse, care sunt de natură a crea convingerea că operaţiunile de achiziţii de mărfuri înregistrate în contabilitate au avut caracter real şi de bună-credinţă a societăţii recurente, s-a susţinut că aceasta nu poate fi răspunzătoare pentru faptul că societăţile comerciale furnizoare nu mai funcţionează la sediul indicat sau au refuzat să dea curs invitaţiilor organelor de control.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susţinut că în mod greşit s-a reţinut în hotărârea atacată că nu este întrunită cerinţa privind existenţa unei pagube iminente, deşi aceasta a fost dovedită în cauză prin cuantumul semnificativ al obligaţiilor de plată suplimentare reţinute şi prin poprirea conturilor bancare ale societăţii, ceea ce creează dificultăţi majore în desfăşurarea activităţii comerciale şi în realizarea de venituri, împiedicându-se astfel executarea obligaţiilor scadente de plată.
În susţinerea cererii de suspendare a executării s-a invocat şi Recomandarea nr. R(89) cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989, prin care se solicită autorităţii jurisdicţionale competente, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave persoanelor particulare cointeresate de această decizie, să ia măsuri de protecţie provizorii corespunzătoare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Cererea recurentei de suspendare a executării deciziei de impunere din 02 octombrie 2009, întemeiată pe exercitarea recursului administrativ reglementat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu îndeplineşte condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege şi a fost corect respinsă de instanţa de fond.
Din motivarea cererii de chemare în judecată şi din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existenţa unor cazuri bine justificate pentru măsura provizorie solicitată de recurentă.
Apărările referitoare la îndeplinirea acestei prime condiţii legale reprezintă în realitate motive de nelegalitate, care nu pot fi examinate decât pe fondul cauzei, în cadrul unei acţiuni de anulare a actului administrativ dedus judecăţii.
Existenţa cazului bine justificat nu poate fi reţinută nici faţă de rezoluţia nr. 16.241/P din 26 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, depusă ca act nou în recurs, întrucât aceasta vizează răspunderea penală a administratorului unic al societăţii recurente, iar nu răspunderea fiscală a acesteia din urmă, ca subiect de drept distinct şi titular al obligaţiilor bugetare care constituie obiectul actului administrativ contestat în prezenta cauză.
De asemenea, se constată că măsura de suspendare a executării actului administrativ nu a fost justificată de recurentă prin necesitatea de a se preveni producerea unei pagube iminente, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil.
De altfel, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar se constată că nici situaţia de fapt concretă nu corespunde ipotezei avute în vedere la reglementarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit acestei reglementări, posibilitatea suspendării executării actului administrativ a fost prevăzută după sesizarea autorităţii publice emitente a actului cu plângere prealabilă în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la pronunţarea instanţei de fond, iar în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează cu drept şi fără nicio formalitate.
Decizia de impunere din 02 octombrie 2009 a fost contestată de recurentă în condiţiile prevăzute de art. 205-209 C. proc. fisc. şi prin decizia nr. 30 din 29 ianuarie 2010 emisă de A.N.A.F. s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, ca urmare a sesizării organelor abilitate ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa spre a se stabili dacă au fost săvârşite infracţiuni în legătură cu obligaţiile fiscale reţinute de organele de control fiscal.
Cum decizia dată în procedura administrativă nu a fost contestată şi nu a făcut obiectul unei cereri de suspendare, iar recurenta nu a dovedit formularea unei acţiuni în anulare, se constată că prezenta cerere nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul formulării acesteia în perioada de soluţionare a recursului administrativ şi până la depunerea acţiunii în anulare, în termenul prevăzut expres de aceeaşi reglementare.
În consecinţă, nefiind motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC T. SRL Constanţa împotriva sentinţei nr. 14/CA din 15 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4290/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4292/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
