ICCJ. Decizia nr. 4293/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4293/2010
Dosar nr. 747/42/2009
Şedinţa publică de la 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 16 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.L., V.V., C.A., G.M., A.V., I.G., C.C., F.G., B.I.M., M.I., toţi procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, M.D. şi A.G., procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, V.E.G., I.C.N., D.G., T.C.L., N.I.M., M.G., D.C., B.A.S. şi R.C.G., toţi procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, prin reprezentant D.M. - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reprezentanţii săi legali şi Parchetul de lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin reprezentanţii săi legali;
- a anulat Ordinul nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- a obligat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând spor de risc şi solicitare neuropsihică de 50% începând cu luna iunie 2009 şi în continuare;
- a respins cererea de anulare a adresei din 2009 emisă de Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- a admis cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmând ca Ministerul Finanţelor Publice să ia act de obligativitatea emiterii şi adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să includă sumele reprezentând spor de risc şi solicitare neuropsihică de 50%.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii, procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, au solicitat anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a adresei din 2009 emisă de Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care le-a respins contestaţia formulată împotriva ordinului nr. 1472/2009, obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în solidar, să le plătească în continuare, lunar, dreptul salarial constând în sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizaţia de bază aşa cum este prevăzut de lege;
Prin ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 prin care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca începând cu 01 aprilie 2009 să le fie achitat lunar, ca drept salarial calculat la indemnizaţia de bază, sporul de risc şi suprasolicitare, drept salarial recunoscut reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 315 din 05 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul nr. 5831/120/2007.
Reclamanţii au formulat plângere prealabilă împotriva ordinului şi li s-a comunicat adresa din 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care le-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva ordinului nr. 1472/2009, iar instanţa a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 din Legea nr. 554/2004, acestea nu sunt acte administrative, nu dau naştere, nu modifică şi nu sting raporturi juridice, actul administrativ de natură a produce efecte juridice fiind Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus suspendarea aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009.
Pentru aceste motive, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a celor două adrese care nu constituie acte administrative şi nu pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte cererea de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a constatat că prin acesta s-a dispus în mod retroactiv, la data de 02 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivităţii, asupra sporurilor cuvenite reclamanţilor, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, sentinţa civilă nr. 315 din 05 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plăţii efective a salariului, şi nu data naşterii dreptului reclamanţilor la plata salariului aferent lunii iunie.
S-a reţinut că au fost încălcate prevederile art. 74 alin. (2) al Legii nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de lege, sporul de risc fiind un drept salarial al magistraţilor ce nu poate fi diminuat ori suspendat prin ordin al Procurorului General.
Pe de altă parte, instanţa a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, odată intrat în circuitul civil, prin punerea în executare şi producerea de efecte juridice, actul administrativ reprezentat de Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi anulat de către autoritatea emitentă, pe cale de consecinţă aceasta nu poate dispune nici suspendarea executării acestuia.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că susţinerea de către pârâţi a aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009 este total nefondată, în condiţiile în care schimbarea modalităţii de plată a salariului, în care este inclus şi sporul recunoscut prin emiterea deciziei nr. 84 din data de 09 martie 2009 şi înscris în cărţile de muncă, prin eşalonare, fără acordul salariatului, contravine principiilor reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puţin o dată pe lună, fără a se putea eşalona acest drept de creanţă, în lipsa acordului angajatului, precum şi faptul că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant în sensul că neplata drepturilor salariale (între care se regăsesc şi sporurile) constituie o încălcare a art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că cererea de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este întemeiată, a admis-o şi a dispus anularea acestuia.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a constatat că aceasta este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., art. 131 şi art. 132 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 19 şi art. 35 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 1 şi art. 4 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 22/2002, astfel că a admis-o, urmând ca Ministerul Finanţelor Publice să ia act de obligativitatea emiterii şi adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să includă sumele reprezentând spor de risc şi solicitare neuropsihică de 50% începând cu luna iunie 2009 şi în continuare.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin motivele de recurs formulate critică sentinţa atacată, invocând prevederile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca nefondată.
În raport cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că ordinul atacat a fost anulat prin sentinţa nr. 444 din 06 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanţa de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului atacat, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul-pârât mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod netemeinic şi nelegal că ordinul contestat are caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului atacat, iar, în speţă, noţiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată la data de scadenţă a drepturilor băneşti.
Se mai arată în motivele de recurs formulate că actul supus controlului de legalitate prin prezenta acţiune a fost emis în urma adresei din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Apreciază recurentul-pârât că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice cu această destinaţie, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat, aşa încât în aceste condiţii nu se poate reţine că emiterea deciziei atacate reprezintă un exces de putere din partea autorităţii emitente.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
Se subliniază totodată faptul că instanţa de fond a ignorat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Van den Hurk împotriva Olandei, 1994, şi cauza Dulaurans împotriva Franţei, 2000) referitoare la obligaţia instanţei de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.
Mai susţine recurentul-pârât că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.
II. Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin recursul formulat în cauză, critică hotărârea recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei de fond în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerii acţiunii îndreptate împotriva sa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
În motivele de recurs formulate se arată că s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că actele a căror anulare s-a solicitat pe cale judecătorească sunt emise de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti neavând decât obligaţia legală, în calitatea sa de ordonator secundar de credite, conform art. 93 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, de punere în aplicare a ordinului nr. 1472/2009, prin care s-a dispus suspendarea acordării sporului de 50%.
Se arată de către recurent faptul că în dispozitivul sentinţei nu se face nicio referire privitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, deşi în considerentele acesteia se menţionează faptul că instanţa „admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, referitor la primele trei puncte ale cererii de chemare în judecată, având în vedere faptul că aceste acte nu au fost emise de pârâtul care a invocat excepţia.”
Se mai arată că instanţa a apreciat că, faţă de motivarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în întâmpinare, raportat la obiectul acţiunii, acesta nu are calitate procesuală pasivă, inclusiv faţă de pct. 2 al cererii, vizând admiterea plângerii formulate, pentru ca ulterior să menţioneze că respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte pct. 2 (vizând admiterea plângerii) şi pct. 4 referitor la obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti de achitare a sporului solicitat. Se creează astfel o contradicţie: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nu are calitate procesuală pasivă faţă de capătul de cerere vizând admiterea plângerii, însă prin dispozitivul sentinţei atacate este obligat la plata către reclamant a sporului de risc şi suprasolicitare.
Apreciază recurentul că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nu poate avea calitatea de pârât în cauză şi pentru faptul că neacordarea sumelor reprezentând sporul de 50% de risc şi suprasolicitare nu a fost iniţiativa sa şi nici nu a fost rezultatul acţiunilor/inacţiunilor sale.
Faţă de cele mai sus menţionate, raportat la dispoziţiile legale în materie invocate, se solicită admiterea recursului, dispunând în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii excepţiei invocate şi a respingerii acţiunii faţă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
III. D.G.F.P. Prahova, în numele Ministerului Finanţelor Publice, prin motivele de recurs formulate, critică sentinţa recurată numai în ceea ce priveşte soluţia admiterii cererii de chemare în garanţie a ministerului, solicitând instanţei de control judiciar să admită recursul şi să dispună modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a ministerului, ca nefondată.
Recurenta arată că în speţă Ministerul Finanţelor Publice este un terţ ce nu are atribuţii privind angajarea şi salarizarea reclamanţilor, neavând niciun fel de raporturi de muncă cu aceştia, că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituţii sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite (aşa cum este Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi nu repartizează sume de la buget acestora, sumele fiind alocate conform destinaţiilor bugetare în conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât nu poate fi obligat Ministerul Finanţelor Publice să facă efectiv o plată pentru salariaţii altor instituţii.
Se mai arată că faptul că ordonatorul principal de credite (în speţă Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) nu a corectat indemnizaţiile cuvenite reclamanţilor, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, între Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neexistând niciun fel de raporturi obligaţionale, pentru ca acesta să poată răspunde în situaţia în care pârâtul din cauză cade în pretenţii.
Având în vedere cele arătate, se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca nefondată.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această excepţie este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor şi se analizează vătămarea invocată de către reclamanţi a drepturilor şi intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare şi în raport cu efectele juridice pe care le-au produs.
Astfel fiind, adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamanţilor.
Sub acest aspect, instanţa reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi existenţa vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 106).
Pentru aceleaşi argumente, instanţa reţine că este neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes invocată de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece reclamanţii justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate şi-au produs efectele juridice.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând recursurile declarate în cauză, constată că recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti sunt nefondate, iar recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice este fondat, pentru considerentele în continuare arătate:
În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării actului administrativ atacat.
Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi ignorat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la obligaţia instanţei de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009 şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că în prezenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Reieterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actul contestat are caracter retroactiv şi contravine dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că prin ordinul atacat s-a dispus în mod retroactiv, la data de 07 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivităţii, asupra sporurilor cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plăţii efective a salariului şi nu data naşterii dreptului reclamanţilor la plata salariului aferent lunii iunie.
Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actul contestat are caracter retroactiv şi contravine dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.
Este de necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actului administrativ cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat şi emis cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii ordinului contestat, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al acestui act administrativ.
Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ atacat cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autorităţile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Înalta Curte apreciază ca fiind temeinică şi legală soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea adresei din 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta respingând ca inadmisibilă cererea de anulare a acestei adrese, care, nefiind act administrativ, nu poate face obiectul acţiunii în contencios administrativ, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că susţinerea de către pârâţi a aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009 este total nefondată, în condiţiile în care plata sporului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, iar plata eşalonată a fost stabilită în mod unilateral, fără acordul creditorului, ceea ce contravine, principiilor reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puţin o dată pe lună, fără a se putea eşalona acest drept de creanţă în lipsa acordului angajatului, obligând Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând spor de risc şi solicitare neuropsihică de 50% începând cu luna iunie 2009 şi în continuare.
Se apreciază că susţinerea recurentului în sensul că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din Anexa nr. 6 la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii sale şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că ordinul atacat a fost emis şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.
Se apreciază, totodată, că în mod corect a soluţionat instanţa de fond excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, reţinând că acesta nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la anularea actelor administrative atacate, dar are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la drepturile salariale ale reclamanţilor, având în vedere calitatea sa de ordonator secundar de credite, astfel încât Înalta Curte va menţine soluţia instanţei de fond sub acest aspect.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul Înaltei de Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
În ceea ce priveşte recursul declarat de partea chemată în garanţie – Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, prin motivele de recurs formulate, Ministerul Finanţelor Publice susţine că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, întrucât Guvernului şi Parlamentului le revin atribuţii în ceea ce priveşte rectificarea bugetară în sensul alocării în bugetul instituţiilor pârâte a sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică suspendate prin actele administrative contestate, recurentul prevalându-se de dispoziţiile art. 1-3 şi art. 20-21 din Legea nr. 90/2001, ale art. 17 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 500/2002 şi ale art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/2009.
Pentru aceste argumente, ministerul susţine că în mod greşit, în raport cu dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., instanţa de fond a dispus admiterea cererii de chemare în garanţie.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, chemat în garanţie de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţine că existenţa acestei calităţi presupune identitate între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de pârât, iar reclamanţii nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanţelor Publice, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituţie publică nu poate fi obligată la anularea unor acte administrative emise de o altă instituţie publică.
Urmează a fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.
În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi va fi modificată, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de chemare în garanţie a ministerului şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, împotriva sentinţei civile nr. 16 din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Prahova împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Prahova, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4292/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4299/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
