ICCJ. Decizia nr. 457/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 457/2010
Dosar nr. 917/33/2009
Şedinţa publică din 29 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 335 din 30 iunie 2009, a admis cererea formulată de reclamantul H.O., în contradictoriu cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. 80 din 23 aprilie 2009 emisă de această autoritate publică, până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii şi temeiniciei actului atacat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin Decizia contestată, pârâtul a dispus desfiinţarea funcţiei publice de conducere de inspector social şef al Inspectoratului Social Regional Nord Vest, ocupată de reclamantul H.O., în faza dispoziţiilor OUG nr. 37/2009, motiv pentru care reclamantul, la rândul său, a sesizat cu plângere prealabilă autoritatea emitentă solicitând revocarea în tot a deciziei, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, obligaţie impusă de prevederile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, raportat la art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
Cu privire la condiţiile impuse de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea cererii de suspendare, instanţa a apreciat că este îndeplinită cerinţa existenţei unui caz bine justificat, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând mai multe motive de nelegalitate evidentă a actului administrativ, de natură să ridice serioase îndoieli asupra valabilităţii acestuia, aşa cum sunt cele izvorâte din nerespectarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 62 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind condiţiile de formă şi fond pe care o asemenea decizie de concediere trebuie să le îndeplinească, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 506/2005.
În acest context s-a apreciat că actul administrativ contestat nu poate fi verificat sub aspectul condiţiilor impuse de art. 65 alin. (1) întrucât nu are o motivare în fapt, iar necuprinderea celorlalte elemente duce la încălcarea art. 20 din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 6 pct. 1 din pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte şi garantează dreptul la muncă, precum şi a art. 44 din Constituţie referitor la dreptul de proprietate privată, coroborat cu art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.
Instanţa a reţinut de asemenea îndeplinirea, în speţă şi a condiţiei privind prevenirea unei pagube iminente, astfel cum este ea definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care Decizia atacată este de natură să afecteze grav drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă, la protecţia socială şi la un nivel de trai decent, incluzând dreptul la salariu şi la condiţii rezonabile de viaţă de natură a asigura titularului un trai decent, toate acestea fiind apte a produce un important prejudiciu material care se impune a fi evitat prin suspendarea executării acestei decizii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Inspecţia Socială invocând încălcarea de către instanţa de fond a dreptului său la apărare constând în refuzul instanţei de a acorda, la cerere, un prim termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acţiunii şi al actelor aflate la dosar.
Pe fond, recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată în cauză este lipsită de temei legal cu motivarea că Decizia nr. 80 din 23 aprilie 2009 întruneşte condiţiile legale de formă, atât cu privire la motivele care au determinat desfiinţarea postului [OUG nr. 37/2009, art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999], cât şi cu privire la termenul în care poate fi contestată şi instanţa competentă (art. 4 din Decizia nr. 80 din 23 aprilie 2009), iar intimatul reclamant nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu material viitor şi previzibil, la dosar existând dovezi depuse de instituţia recurentă atât cu privire la situaţia materială a intimatului cât şi privitor la respectarea dreptului la muncă al acestuia prin asigurarea participării, în baza OUG nr. 37/2009, la concursul pentru ocuparea postului de director coordonator.
Analizând sentinţa atacată, în raport de motivele de recurs formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 1141, nu poate fi primit în condiţiile în care la dosar există dovada comunicării acţiunii cu mai mult de douăzeci de zile înaintea primului termen de judecată şi în care se precizează obligativitatea depunerii întâmpinării (fila 9 dosar fond).
Aşa fiind, cum pe de o parte, recurenta a invocat, în scris, excepţia prematurităţii acţiunii, înregistrând-o la dosarul cauzei cu 5 zile înaintea primului termen de judecată, rezultând implicit că aceasta este apărarea pe care înţelege să o facă în cauză, iar pe altă parte, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instanţa rezolvă cererile de suspendare „de urgenţă, cu citarea părţilor", de unde rezultă că este neîntemeiată critica adusă sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceată instanţei competente suspendarea executării actului administrativ, până la pronunţarea instanţei de fond.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de împrejurarea că OUG nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională.
Or, actul administrativ aflat în discuţie a fost emis tocmai pentru a se asigura punerea în executare a unei norme cu putere de lege, respectiv, a ordonanţei anterior individualizate.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă.
Pe de altă parte, se poate afirma faptul că măsura adoptată în privinţa intimatului, datorită, pe de-o parte, caracterului său imprevizibil iar, pe de altă parte, funcţiei de conducere deţinute de acesta, poate genera o perturbare previzibilă gravă a funcţionării serviciului public.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că nu este fondată nici critica recurentului privind încălcarea prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 şi art. 97 lit. c) din acelaşi act normativ.
Astfel, interpretarea textelor legale anterior arătate, în modalitatea propusă de recurent, nu poate fi primită de către instanţă, deoarece suspendarea executării unui act administrativ are ca sediu al materiei dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Or, Statutul funcţionarilor publici nu cuprinde cazuri exprese de interzicere a adoptării unor asemenea măsuri, cu caracter excepţional, pe cale judiciară, în cazul încetării unui raport de serviciu.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Inspecţia Socială împotriva sentinţei civile nr. 335 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 45/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 46/2010. Contencios → |
|---|
