ICCJ. Decizia nr. 4350/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4350/2010
Dosar nr. 5090/2/2009
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 4301 din 02 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului D.S.V., formulată în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, şi, în consecinţă, a anulat Ordinul nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 emis de Ministrul Internelor şi Reformei Administrative şi a dispus repunerea reclamantului în situaţia anterioară emiterii ordinului atacat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul Ministrului Internelor şi Reformei Administrative nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 reclamantul a fost eliberat din funcţie „pentru grave neglijenţe manageriale ce au dus la o tulburare însemnată a bunului mers privind dotarea Poliţiei Române şi au creat un prejudiciu grav de imagine instituţiei”.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a făcut parte din Direcţia Managementului Logistic al pârâtei în calitate de consilier juridic la Direcţia Juridică.
Analizând actele dosarului, instanţa de fond a constatat că dispoziţiile invocate de Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca temei al ordinului atacat, pot fi aplicate numai justificat şi motivat atât în fapt, cât şi în drept, însă din cercetarea înscrisurilor depuse la dosar nu a rezultat motivul emiterii ordinului în discuţie.
Astfel, instanţa a reţinut că nici în răspunsul formulat de pârât la plângerea administrativă, reclamantul nu a primit o motivare a măsurii dispuse cu privire la raportul său de serviciu, astfel încât instanţa a apreciat că reclamantul a suferit o vătămare în dreptul său la informare şi în dreptul său la apărare.
Instanţa de fond a constatat că ordinul atacat, nu este în niciun fel motivat şi nici nu cuprinde vreo altă corelare cu un alt act preparator al actului administrativ atacat astfel că instanţa nu a putut găsi un corespondent între funcţia de execuţie – aceea de consilier juridic exercitată în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative de reclamant şi funcţia managerială – ce implică atribuţii în cadrul compartimentului de realizare a procedurilor priind achiziţiile publice, atribuţii ce s-au imputat a fi încălcate.
2. Recursul exercitat împotriva sentinţei
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, întemeiate în drept pe prevederile art. 3041 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a ignorat elementele de fapt şi de drept expuse de autoritatea emitentă şi nu a făcut altceva decât să cenzureze modul în care ministerul a interpretat prevederile Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 600/2005, dat în aplicarea art. 22 alin. (8) din Legea nr. 369/2002, potrivit căruia în situaţii temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65, stabilite prin ordin al Ministrului Administraţiei şi Internelor, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii pe o perioadă de cel mult 6 luni, timp în care vor beneficia de drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de comandă, după caz.
Cu privire la faptele imputate intimatului-reclamant, a arătat că, prin nota cu principalele constatări şi concluzii ale controlului tematic efectuat la Direcţia Management Logistic, s-a reţinut că grupul de lucru constituit prin dispoziţia Inspectorului General al Poliţiei Române din 17 martie 2008, în scopul stabilirii şi perfectării clauzelor contractuale cu operatorii desemnaţi câştigători, din care făcea parte intimatul-reclamant, a acceptat ca în varianta finală a contractului să fie stipulate clauze dezavantajoase pentru autoritatea contractantă.
Temeiul de fapt al emiterii actului administrativ atacat l-au constituit, prin urmare, deficienţele constatate în urma controlului efectuat de comisia constituită la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române în perioada 28 octombrie-12 decembrie 2008, cu privire la necesitatea, oportunitatea şi legalitatea unei achiziţii de bunuri.
Aceste deficienţe au fost considerate grave neglijenţe manageriale, ce au dus la o tulburare însemnată a bunului mers al dotării Poliţiei Române şi au creat un prejudiciu grav de imagine instituţiei, reprezintă situaţia temeinic justificată, în sensul art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 şi nu constituie abateri disciplinare care să impună o cercetare disciplinară prealabilă.
Cu privire la competenţa autorităţii emitente, recurentul-pârât a arătat că ordinul Ministrului Internelor şi Reformei Administrative a fost emis într-o situaţie temeinic justificată, ca efect al prerogativei conducătorului instituţiei de a numi şi de a elibera din funcţie orice poliţist, prin raportare la prevederile Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 600/2005, în virtutea principiului de drept „cine poate mai mult poate şi mai puţin”.
3. Apărările intimatului-reclamant
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând criticilor formulate de recurentul-pârât.
În esenţă, a arătat că instanţa de fond nu a echivalat situaţiile temeinic justificate la care se referă art. 22 alin. (8) cu cele prevăzute în art. 65 din Legea nr. 360/2002, ci a reţinut că măsura eliberării din funcţie nu a fost motivată în fapt şi în drept nici prin actul administrativ atacat, nici prin răspunsul la plângerea prealabilă, reclamantul fiind lipsit astfel de dreptul la informare şi de dreptul la apărare.
A mai menţionat că răspunderea sa personală nu a fost individualizată în raport cu atribuţiile pe care le-a avut în cadrul grupului de lucru.
În sprijinul susţinerilor sale, intimatul-reclamant a depus la dosar, în copie, sentinţa nr. 2038 din 15 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi decizia nr. 5912 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, hotărârile pronunţate în fond şi în recurs în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ în litigiu, precum şi adresa Inspectoratului General al Poliţiei Române din 05 martie 2009, reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva raportului de control din 16 decembrie 2008.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Actul administrativ supus controlului instanţei de contencios administrativ este Ordinul Ministrului Internelor şi Reformei Administrative nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008, prin care intimatul-reclamant a fost eliberat din funcţia de execuţie de ofiţer specialist II – consilier juridic şi pus la dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei Române, în baza art. 22 alin (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002.
Potrivit art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, „poliţiştii sunt numiţi şi eliberaţi în/din funcţii potrivit normelor de competenţă aprobate prin ordin al Ministrului Administraţiei şi Internelor, în condiţiile legii”.
Normele de competenţă la care se referă textul legal menţionat, au fost adoptate prin Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 600/2005 pentru aprobarea competenţelor de gestiune a resurselor umane ale Ministrului Administraţiei şi Internelor, secretarilor de stat, secretarului general şi şefilor/comandanţilor unităţilor Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Conform art. 10 lit. f) din acest ordin, ofiţerii şi agenţii de poliţie din structura centrală a Inspectoratului General al Poliţiei Române, care nu se regăsesc în competenţa superioară, sunt numiţi, definitivaţi, împuterniciţi, eliberaţi ori suspendaţi din funcţie şi puşi la dispoziţie de Inspectorul General al Poliţiei Române.
Or, prin lecturarea art. 1-9 din acelaşi ordin, nu poate fi identificată o prevedere în temeiul căreia funcţia de execuţie pe care o ocupa reclamantul să se regăsească „în competenţa superioară” în sensul prevederilor art. 10 lit. f).
Competenţa autorităţii emitente este o condiţie de validitate a actului administrativ, caracterizată printre alte trăsături esenţiale, prin aceea de a fi autonomă, astfel că susţinerile recurentului-pârât, în sensul că ordinul a fost emis de ministrul de resort ca efect al dreptului conducătorului instituţiei de a numi şi elibera din funcţie orice poliţist, în virtutea principiului „cine poate mai mult, poate şi mai puţin”, nu au fundament juridic.
Caracterul autonom al competenţei presupune, după cum subliniază doctrina de specialitate, dreptul titularului de a-şi exercita atribuţiile şi, implicit, obligaţia celorlalte persoane de a asigura independenţa operativă necesară realizării acesteia şi de a nu se substitui titularului competenţei, chiar dacă acesta este subordonat ierarhic.
Dimpotrivă, art. 10 lit. f) din ordinul nr. 600/2005 întăreşte ideea caracterului autonom al competenţei, prin referirea la poliţiştii „care nu se regăsesc în competenţa superioară”.
Cât priveşte susţinerea cuprinsă în recurs, în sensul că instanţa de fond şi-ar fi întemeiat hotărârea pe ipoteza falsă potrivit căreia „actul atacat se referă la dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare”, Înalta Curte constată că în hotărârea atacată nu se regăseşte acest considerent. Judecătorul fondului a făcut numai o paralelă între prevederile art. 22 alin. (8) şi cele ale art. 65 din Legea nr. 360/2002, apreciind că şi situaţiile temeinic justificate la care se referă art. 22 alin. (8) trebuie să fie de o gravitate extremă şi ajungând la concluzia, pe care instanţa de control judiciar o împărtăşeşte, că având în vedere caracterul specific al acestor situaţii şi al măsurilor concrete stabilite de lege în fiecare caz în parte, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate nu poate fi aplicată vreo măsură decât justificat şi motivat atât în fapt, cât şi în drept. Pornind de la aceste premise, instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă în privinţa reclamantului nu a fost motivată, lipsindu-l de dreptul la informare şi de dreptul la apărare – considerent care nu a fost combătut în recurs.
Având în vedere motivele prezentate mai sus, care afectează validitatea actului administrativ, Înalta Curte constată că analiza argumentelor privind faptele reţinute în sarcina intimatului-reclamant şi temeinicia măsurii dispuse a devenit de prisos.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Toate considerentele expuse impun soluţia respingerii recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei nr. 4301 din 02 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4349/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4351/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
