ICCJ. Decizia nr. 4351/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4351/2010
Dosar nr. 834/2/2009
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei şi hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2510 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în contradictoriu cu pârâtul C.S. şi, în consecinţă, a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securităţii în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin acţiunea înregistrată la data de 29 ianuarie 2009, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, prin care să se constate existenţa calităţii de colaborator al Securităţii a pârâtului C.S., în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Analizând materialul probator aflat la dosar, instanţa a constatat că pârâtul a avut calitatea de colaborator al Securităţii, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât a fost recrutat şi a semnat angajamentul din data de 18 decembrie 1981, act prin care a înţeles să sprijine voluntar organele de Securitate, prin punerea la dispoziţie a locuinţei în interesul rezolvării unor probleme specifice.
Ca urmare a acestui angajament, pârâtul a dobândit calitatea de gazdă a casei de întâlniri cu numele conspirativ V. şi în această casă, conform notei de analiză din 04 octombrie 1986, au fost introduse nouă surse de informare în bune condiţii.
Instanţa de fond a apreciat că locuinţa pârâtului a îndeplinit efectiv, cu acordul acestuia, rolul de casă conspirativă în reţeaua informativă a Securităţii.
De asemenea, instanţa de fond a înlăturat apărarea formulată în sensul lipsei culpei pârâtului, întrucât din angajamentul încheiat a rezultat că acesta şi-a pus casa la dispoziţie, în mod voluntar, în vederea culegerii de informaţii.
2. Recursul exercitat de pârât
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul C.S., solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii formulate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
În motivarea căii de atac, întemeiate în drept pe prevederile art. 299 şi urm. C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea calităţii de colaborator al Securităţii.
În dezvoltarea criticii formulate, a arătat că în imobilul care s-a aflat în proprietatea sa nu au avut loc activităţi de culegere de informaţii sau alt gen de activităţi specifice fostei Securităţi, astfel că nu este îndeplinită condiţia facilitării activităţii Securităţii.
De asemenea, a arătat că nu este îndeplinită nici condiţia punerii imobilului la dispoziţia Securităţii în mod voluntar, întrucât, aşa cum reiese din probele dosarului, a înţeles să pună imobilul la dispoziţia vărului său, în interes personal, iar nu Securităţii ca instituţie.
Recurentul-pârât a făcut referire şi la unele neconcordanţe existente în înscrisurile dosarului, în sensul că în actele întocmite de Securitate a figurat în calitate de colaborator până în anul 1989, în timp ce din înscrisurile pe care le-a administrat în faţa instanţei a rezultat că nu s-a mai aflat în posesia imobilului începând cu anul 1983.
3. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs
3.1. La data de 14 mai 2010, recurentul-pârât a invocat, în scris, excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, cu motivarea că, în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 293/2008, aceasta trebuia introdusă la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti în termen de cel mult 48 de ore de la aprobarea notei de constatare.
În speţă, nota de constatare din 22 mai 2008 a fost aprobată la data de 13 ianuarie 2009, iar acţiunea a fost înregistrată abia la data de 29 ianuarie 2009.
3.2. Totodată, recurentul-pârât a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 37 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, aprobat prin hotărârea nr. 2/2008 care, prevăzând că pentru o parte dintre persoanele verificate, sesizarea Curţii de Apel Bucureşti se face în termen de 30 de zile lucrătoare de la data adoptării notei de constatare, contravine art. 4 din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată prin Legea nr. 293/2008, şi introduce o discriminare între persoanele verificate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Prin încheierea din data de 20 mai 2010, Curtea a respins cererea de sesizare a instanţei competente cu excepţia de nelegalitate, pentru motivele expuse în detaliu în considerentele încheierii, potrivit art. 268 alin. (4) C. proc. civ. În esenţă, s-a reţinut că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează procedura excepţiei de nelegalitate, în sensul că soluţionarea litigiului nu depinde de norma administrativă vizată de excepţia de nelegalitate, art. 37 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nefiind invocat nici în motivarea, nici în combaterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
3.3. La data de 25 iunie 2010, recurentul-pârât a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2004 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii şi ale Legii nr. 293/2008, pentru aprobarea O.U.G. nr. 24/2008, pe care le-a considerat contrare normelor constituţionale cuprinse în următoarele texte: art. 1 alin. (4) – principiul separaţiei şi puterilor statului; art. 16 alin. (1) – egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice; art. 21 – accesul liber la justiţie; art. 53 – restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi; art. 124 - înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (5) teza I – interzicerea înfiinţării de instanţe extraordinare. Într-o motivare sumară, recurentul-pârât s-a referit, pe de o parte, la neclarităţile existente în reglementarea naturii juridice a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi, pe de altă parte, la stabilirea competenţei exclusive a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea acţiunilor în constatare, ceea ce, în opinia sa, are semnificaţia înfiinţării unei instanţe extraordinare şi îngrădeşte liberul acces la justiţie.
Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din data de 02 iulie 2010, pentru considerentele expuse pe larg în motivarea încheierii, fundamentate pe ideea neîndeplinirii condiţiei existenţei unei legături directe a dispoziţiilor legale atacate cu soluţionarea cauzei, impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
3.4. În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, admisibilă potrivit art. 305 C. proc. civ., în cadrul căreia recurentul-pârât a depus la dosar declaraţiile autentificate date de numiţii P.G. şi O.L., foşti ofiţeri operativi în cadrul Securităţii Judeţene Teleorman, declaraţia autentificată a numitului C.T., persoana care a deţinut garsoniera în discuţie începând cu anul 1983, o notă de analiză cu nr. 004048 din 23 februarie 1987 întocmită de Securitatea Judeţului Bistriţa Năsăud şi depusă, ca probă, într-un alt dosar cu obiect similar şi nota informativă din 23 septembrie 1986, aflată şi la dosarul de fond.
Intimatul-reclamant a depus la dosar practică judiciară constând în hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia supusă analizei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate, ce pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de probele administrate în ambele faze procesuale, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
1.1. Prealabil analizării fondului, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât nu a mai susţinut, cu ocazia dezbaterilor finale, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată prin notele scrise depuse la dosar la data de 14 mai 2010.
Prevederea legală pe care s-a întemeiat excepţia a fost cea cuprinsă în art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit căreia: „Acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia ori contestaţia împotriva adeverinţei prevăzute la art. 8 lit. b) şi art. 9 se introduce în cel mult 48 de ore de la aprobarea notei de constatare, respectiv de la publicarea pe internet a adeverinţei la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Aceasta se pronunţă în termen de 48 de ore. Hotărârea instanţei se atacă cu recurs în termen de 24 de ore, recursul soluţionându-se în termen de 48 de ore. Hotărârea instanţei, rămasă irevocabilă, se publică de îndată în M. Of. al României, Partea a III-a”.
Această prevedere legală nu se aplică însă în cauza de faţă, pentru că art. 4, în întregul său, face parte din Secţiunea 1 – Procedura de verificare a persoanelor care candidează la funcţia de Preşedinte al României din Capitolul 2 al O.U.G. nr. 24/2008, termenele foarte scurte impuse pentru derularea procedurilor administrative şi judiciare în acest caz fiind determinate de specificul procesului electoral pentru funcţia menţionată.
Pentru persoanele care candidează sau ocupă alte funcţii ori demnităţi publice, procedura de verificare este reglementată într-o secţiune distinctă (art. 5) şi supusă dispoziţiilor procedurale comune cuprinse în art. 6-12, care nu stabilesc un termen special pentru sesizarea instanţei şi nu fac trimitere la art. 4, aplicabil în cazul alegerii Preşedintelui României.
În acest cadru normativ, Curtea constată că, în raport cu data aprobării notei de constatare privindu-l pe recurentul-pârât - 13 ianuarie 2009, acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 29 ianuarie 2009 se încadrează într-un termen rezonabil, neexistând temei pentru admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
1.2. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în pofida susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 2 lit. b) teza penultimă din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora „Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea (...)”.
Ipoteza normei citate este îndeplinită, aşadar, dacă persoana în cauză şi-a manifestat voinţa de a pune la dispoziţia Securităţii locuinţa sau un alt spaţiu deţinut, împrejurare ce constituie, prin ea însăşi, premisa înlesnirii culegerii de informaţii, fără a fi necesare dovezi privind folosirea efectivă a spaţiului în scopul menţionat, durata sau conţinutul eventualelor informaţii obţinute de Securitate.
Această interpretare se regăseşte în practica anterioară a Înaltei Curţi, în care s-a reţinut că: „dispoziţiile legale menţionate reglementează ipoteza punerii la dispoziţia Securităţii a unui spaţiu, fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiţii pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii, neprezentând relevanţă modalitatea în care persoana deţinea acest spaţiu” (decizia nr. 5922 din 18 decembrie 2009, Dosar nr. 832/2/2009); „(...) important este faptul că recurenta a pus la dispoziţia Securităţii, în mod voluntar, un spaţiu pe care îl deţinea pentru că datorită atribuţiilor sale de serviciu răspundea direct de funcţionarea imobilului şi poseda singura cheie de acces în imobilul respectiv. Pentru stabilirea calităţii de colaborator al Securităţii nu prezintă importanţă nici dacă spaţiul a fost folosit de Securitate, pentru că legea cere ca persoana să fi înlesnit culegerea de informaţii prin punerea voluntară a spaţiului pe care-l deţinea” (decizia nr. 3239 din 18 iunie 2010, Dosar nr. 6381/2/2009); „(...) legiuitorul a înţeles să trateze distinct situaţia persoanelor care au furnizat informaţii ce se încadrează în ipoteza art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din actul normativ menţionat faţă de cea a persoanelor care au înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea. în această ultimă ipoteză legiuitorul a statuat că punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea o persoană cu scopul de a înlesni culegerea de informaţii de la alte persoane reprezintă o condiţie suficientă pentru a se constată calitatea de colaborator al Securităţii” (decizia nr. 3378 din 24 iunie 2010, Dosar nr. 1847/2/2009).
În speţă, a fost făcută dovada manifestării de voinţă a recurentului-pârât în sensul punerii la dispoziţia Securităţii a garsonierei situate în Alexandria, prin angajamentul olograf scris şi semnat la data de 18 decembrie 1981 în care se menţionează următoarele:
„Subsemnatul C.S. (...) mă angajez:
- să sprijin organele de Securitate prin punerea la dispoziţie a locuinţei mele în interesul rezolvării unor probleme specifice;
- să nu divulg nimănui secretul acestei colaborări, indiferent de persoană, grad de prietenie sau rudenie”.
Angajamentul a fost precedat de un raport cu propuneri de recrutare întocmit la data de 16 decembrie 1981 de ofiţerul O.M. şi aprobat de şeful serviciului I, maior S.I. şi urmat de un raport privind modul cum a decurs recrutarea, datat 19 decembrie 1981, întocmit şi aprobat de aceleaşi persoane.
Conţinutul angajamentului olograf şi existenţa unor vize de aprobare din partea şefului ierarhic al ofiţerului care a efectuat recrutarea înlătură apărarea recurentului-pârât, în sensul că a intenţionat să pună spaţiul la dispoziţia lucrătorului de Securitate O.M., care îi era văr, în interes personal, iar nu la dispoziţia Securităţii ca instituţie.
Susţinerea din notele scrise, potrivit căreia angajamentul nu a fost întocmit pentru înlesnirea activităţilor Securităţii, ci în virtutea obligaţiei fiecărui cetăţean al R.S.R, de a contribui la apărarea patriei, prevăzute în Constituţia din 1965, nu poate duce nici ea la o soluţie contrară cele pronunţate de prima instanţă. Realităţile istorice ale perioadei anterioare anului 1989 au fost avute în vedere la adoptarea O.U.G. nr. 24/2008, în al cărei preambul se menţionează că „în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 06 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale. Aceasta îndreptăţeşte accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii”.
Este adevărat că recurentul-pârât a făcut dovada că, în cursul anului 1983, dreptul său de locaţiune asupra spaţiului în discuţie a încetat, relevante, în acest sens, fiind procesul-verbal de predare-primire a locuinţei din 18 iunie 1982, încheiat la Spitalul de Bolnavi Psihici Acuţi Poroschia şi contractul de închiriere din 05 august 1983, având ca obiect un alt spaţiu locativ în care, potrivit adresei emise de Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor Alexandria, la data de 19 aprilie 1984 şi-a stabilit domiciliul.
Aceste împrejurări confirmă susţinerile privind caracterul fictiv al notelor şi rapoartelor întocmite de lucrătorii de Securitate cu privire la casa de întâlniri pentru perioada ulterioară lunii iunie 1983, dar nu sunt în măsură să înlăture calitatea de colaborator pentru perioada cuprinsă între data semnării angajamentului şi data predării locuinţei, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior în cuprinsul prezentei decizii, punerea voluntară a spaţiului la dispoziţia Securităţii este condiţia necesară şi suficientă pentru încadrarea în teza corespunzătoare a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.S. împotriva sentinţei nr. 2510 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4350/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4356/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
