ICCJ. Decizia nr. 4364/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4364/2010
Dosar nr. 1276/33/2009
Şedinţa publică de la 15 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 03 iulie 2009 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.I. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Sălaj solicitând anularea hotărârii nr. 5799 din mai 2009 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000, ca nelegală şi netemeinică, şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la admiterea cererii reclamantului aşa cum a fost formulată şi înaintată Casei Judeţene de Pensii Sălaj, respectiv recunoaşterea calităţii de refugiat pe motive etnice în perioada 1940-1944 şi acordarea tuturor drepturilor de care reclamantul ar beneficia în baza acestei calităţi.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este cetăţean român, că înainte de anul 1940 a domiciliat în comuna Chieşd, judeţul Sălaj, iar pe fondul persecuţiilor etnice intervenite în perioada regimului instaurat începând cu 06 septembrie 1940, a fost strămutat împreună cu familia în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv în municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, unde a rămas până în 1944.
Prin hotărârea nr. 5799 din mai 2009, Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000 a respins cererea reclamantului de recunoaştere a calităţii de persoană persecutată pe motive entice şi acordare a drepturilor aferente acestui statut.
Reclamantul a susţinut că hotărârea comisiei este neîntemeiată şi nelegală, deoarece s-a interpretat greşit starea de fapt, nu s-au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar şi declaraţiile martorilor în dovedirea calităţii reclamantului de persecutat şi nu s-a dat efect unor dispoziţii imperative de lege privind statutul persoanelor persecutate din motive etnice.
Prin întâmpinarea formulată la data de 24 iulie 2009, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată.
Pârâta a susţinut că reclamantul nu a probat în mod convingător că ar fi fost persecutat din motive entice în perioada 1040-1944.
Prin sentinţa civilă nr. 17 din data de 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantului şi a dispus anularea hotărârii nr. 5799 din mai 2009, obligând pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 01 aprilie 2009.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a arătat că de prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază persoanele cetăţeni români care în perioada regimului instaurat cu începere de la 06 septembrie 1940 şi până la 06 septembrie 1945 au avut de suferit persecuţii din motive etnice, respectiv au fost deportate în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate, au fost private de libertate în locuri de detenţie sau lagăre de concentrare, au fost strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu, au făcut parte din detaşamente de muncă forţată, au fost supravieţuitoare a trenului morţii, sunt soţul sau soţia unei persoane asasinate sau executate din motive etnice dacă ulterior nu s-a recăsătorit.
Instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt incidente aceste prevederi faţă de faptul că înscrisurile existente la dosarul cauzei atestă strămutarea reclamantului împreună cu familia din localitatea de domiciliu într-o altă localitate, urmare a persecuţiilor etnice instituite în localitatea de domiciliu a acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj solicitând anularea ei pentru motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine că, în condiţiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizaţie de până la 500 RON, iar reclamanta a făcut dovada cu martori în privinţa încadrării sale în situaţia reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 şi art. 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depăşeşte suma de 0,025 RON nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
Recurenta-pârâtă mai susţine că în practica instanţei supreme (decizia nr. 3738/2007) s-a reţinut că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care şi-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor care şi-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuţiilor exercitate asupra ţiganilor şi evreilor.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a-l respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, norme aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori.”
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.
Potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
În aceste condiţii, în urma examinării dosarului de fond, Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
În mod legal Curtea de Apel Cluj a avut în vedere la pronunţarea soluţiei declaraţiile martorelor M.L., B.F. şi T.M., ultimele două fiind audiate nemijlocit prin comisie rogatorie, pe care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente şi utile cauzei şi care au atestat cu caracter unitar faptul că reclamantul împreună cu familia sa s-au refugiat în perioada septembrie 1940-martie 1945 din localitatea de domiciliu (localitatea Chieşd, judeţul Sălaj) în localitatea Ploieşti, judeţul Prahova, din cauza persecuţiilor din motive etnice, astfel că sunt neîntemeiate şi criticile din recurs referitoare la situaţia persoanelor care şi-au schimbat domiciliul din alte motive.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ., a căror încălcare este invocată de recurenta-pârâtă, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situaţiei de fapt a refugiului familiei reclamantului şi a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispoziţiilor respective.
Împrejurarea că, în alte cauze, organele de cercetare penală au constatat săvârşirea unor infracţiuni de fals în declaraţii de către personae care nu au nicio legătură cu intimatul-reclamant sau martorii audiaţi în prezenta cauză, nu poate fi de natură a influenţa în vreun fel aprecierea temeiniciei cererii intimatului-reclamant.
Criticile din recurs referitoare la faptul că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administraţia statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin decizia nr. 41/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este ulterioară hotărârii invocate de recurenta-pârâtă, s-a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, că „cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat”.
În aceste condiţii, faţă de cele arătate mai sus şi în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de către recurenta-pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Casa Judeţeană de Pensii Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 17 din data de 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4362/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4365/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
