ICCJ. Decizia nr. 4370/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4370/2010
Dosar nr. 761/45/2009
Ședința publică de la 15 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Iaşi, secția comercială și de contencios administrativ, reclamantul H.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei și Internelor, obligarea acestuia să-i răspundă punctual la toate solicitările făcute prin sesizarea sa din 08 martie 2009, prin care aducea la cunoștință organului administrativ central o serie de situaţii de fapt, ce impuneau emiterea de pârât a unui răspuns ferm, de natură a clarifica aceste situaţii.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este angajat al Inspectoratului de Poliţie Județean Iaşi, ca ofiţer în cadrul Serviciului Ordine Publică.
Constatând o serie de nereguli ale echipei manageriale, reclamantul a făcut o serie de sesizări cu scopul efectuării, de cei în drept, a unor verificări privind respectarea cadrului dispoziţional intern în acordarea primelor și indemnizaţiilor de merit şi a altor drepturi băneşti.
Arată, de asemenea, reclamantul că a sesizat și modalitatea deficitară din activitatea de cercetare prealabilă dispusă de Inspectoratului de Politie Județean Iaşi în procedura aplicării sancţiunilor disciplinare poliţiştilor, modalitatea defectuoasă de relaţionare dintre conducerea instituției şi subordonați, neîndeplinirea sarcinilor manageriale de ofițerii din conducerea inspectoratului, precum şi luarea unor decizii discreţionare privind cariera polițiștilor, inclusiv în ce privește evaluarea activității sale profesionale.
Deşi a ataşat demersurilor sale, formulate în temeiul Legii nr. 554/2004 și O.G. nr. 27/2002, documentele doveditoare, pârâtul i-a răspuns abia după trei luni, fără însă a răspunde în mod clar celor sesizate, ci a încercat inducerea sa în eroare prin afirmații evazive, ce nu lămuresc situaţia de fapt.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile O.G. nr. 27/2002 și ale Legii nr. 554/2004.
Prin întâmpinarea formulată la data de 02 septembrie 2009, pârâtul a invocat excepţia necompetenței materiale a Tribunalului Iași faţă de calitatea sa de autoritate publică centrală, iar pe fond a solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată.
A susținut pârâtul că, în urma sesizării reclamantului, au fost efectuate verificări al căror rezultat a fost comunicat reclamantului prin adresa din 11 iunie 2009, depusă la dosarul cauzei.
A arătat pârâtul că obiectul cererii reclamantului nu este comunicarea de informaţii publice, în sensul Legii nr. 544/2001, ci doar efectuarea de verificări, iar nemulțumirea reclamantului privind răspunsul la petiția sa nu face admisibilă acţiunea de faţă, din moment ce Corpul de control a acţionat în limitele competențelor atribuite prin art. 3 din O.U.G. nr. 30/2007, coroborate cu art. 24 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 340/2004, cu modificările ulterioare.
Prin sentința civilă nr. 593/CA, Tribunalul Iaşi a admis excepția necompetenţei sale materiale și a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.
La data de 03 decembrie 2009, reclamantul a depus la dosar precizări la întâmpinarea pârâtului, criticând, în esenţă, susținerile acestuia referitor la modul în care a fost soluţionată petiția sa, arătând că răspunsul din 11 iunie 2009 este nesatisfăcător şi neconform legii pentru vicii de fond şi de formă și arătând că în cauză nu a fost respectat termenul legal pentru efectuarea de verificări.
Reclamantul a susţinut că, în virtutea dreptului său constituţional la petiţionare, prevăzut de art. 51 din Constituţie, se impune admiterea acțiunii sale, întrucât nu i s-a răspuns nici la punctul din raportul său din 02 mai 2009 prin care solicita ca pârâtul să se pronunţe asupra corectitudinii dispunerii de către Direcţia Inspecție Internă a I.G.P.R a unei măsuri de evaluare a activității sale profesionale, măsură ce se constituie ca abuz la adresa sa, acest demers fiind de natură a-i vătăma interesul său legitim.
Prin sentința civilă nr. 21/CA din data de 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul H.C. ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că art. 8 din O.G. nr. 27/2002 obligă autoritatea publică a răspunde petiţionarului „indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă”, obligație îndeplinită în cauză de pârâtă, prin adresa sa din 11 iunie 2009, prin care îl informează pe petent - generic - asupra faptului că cele sesizate prin petiţiile sale, referitor la acte și fapte privind conduita șefilor şi colegilor reclamantului, au fost verificate, dar că cele reclamate s-au dovedit a fi lipsite de „veridicitate”, pârâtul Ministerul Administrației și Internelor neavând obligația de a-şi justifica „punctual”, în raport cu reclamantul, ca angajat al instituției subordonate acestuia, Inspectoratul de Politie Județean Iași, modul în care organul administrativ central apreciază activitatea celorlalți angajați ai Inspectoratului de Politie Județean Iași, inclusiv a echipei manageriale.
Cât priveşte măsura luată în legătură directă cu reclamantul, respectiv cea de evaluare a activității sale profesionale, dispusă de I.G.P.R - Direcția Inspecție Internă, și cu privire la care reclamantul susține că nu ar fi primit un răspuns la petiţia sa, ce viza „corectitudinea” unei astfel de măsuri, Curtea reţine că un astfel de răspuns excede procedurii prevăzute de O.G. nr. 27/2002, reclamantul având deschisă procedura prevăzută de dreptul comun în eventualitatea existenței unei vătămări concrete a unui drept al său recunoscut prin lege, cu ocazia derulării procedurii de evaluare a activităţii sale profesionale, a cărei supraveghere intră în atribuţiile legale ale angajatorului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul H.C., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii sale.
În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că instanţa de fond a reţinut greșit situaţia de fapt și a apreciat eronat materialul probator depus în cauză, fără să ia măsuri în vederea completării acestuia.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., fată de probatoriul administrat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a-l respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 27/2002, petiția este definită ca „cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților şi instituțiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societăţilor naționale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi și instituţii publice.”
Legea instituie în sarcina autorităților publice obligația corelativă dreptului cetăţeanului de a formula şi adresa petiţii, și anume obligația de a comunica acestuia răspunsul în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă.
În speță se constată că, prin adresa din 11 iunie 2009, intimatul-pârât Ministerul Administraţiei și Internelor a răspuns recurentului atât la petiţia care face obiectul acestei cauze, cât şi la petiţiile ulterioare (din 10 martie 2009, 28 aprilie 2009, 02 mai 2009), la care face referire recurentul în înscrisurile depuse la dosarul cauzei, recurentul admiţând că unele din aceste petiții reprezintă reveniri sau completări la petiția iniţială.
Analizând conţinutul petițiilor depuse de către recurent la dosarul de fond şi al răspunsului formulat în cauză de către intimatul-pârât Ministerul Administrației şi Internelor, faţă de faptul că recurentul însuși recunoaşte că a fost audiat în data de 29 aprilie 2009 în legătură cu aspectele sesizate, Înalta Curte constată că intimatul-pârât Ministerul Administraţiei și Internelor a acţionat în conformitate cu dispoziţiile legale ce reglementează competenţele sale, cu respectarea drepturilor terțelor persoane la care se face referire în petițiile recurentului-reclamant.
Înalta Curte arată că solicitarea recurentului-reclamant de a se da un anumit curs sau soluție petiţiei sale, precum şi pretinderea unui anumit comportament din partea autorității publice, excede cadrului legal instituit de O.G. nr. 27/2002, atribuțiilor şi competențelor legale conferite în acest sens autorităților publice.
Înalta Curte subliniază că luarea unei anumite măsuri în materie disciplinară sau a exercitării atribuţiilor de control este circumscrisă dreptului discreţionar de apreciere al autorităţii publice competente, drept ce nu poate fi supus cenzurii instanței de judecată în situația inacţiunii autorității publice, ci numai în cazul în care aceasta acţionează cu exces de putere.
Și în această situaţie, dreptul la acțiune ar aparține persoanelor afectate în mod direct și nemijlocit de măsura luată.
În concluzie, în prezenta cauză nu se poate reține vătămarea de către intimatul-pârât al dreptului recurentului-reclamant la petiţionare.
Înalta Curte reţine că, în situația în care recurentul-reclamant se consideră vătămat în mod direct într-un alt drept al său sau interes legitim de comportamentul, măsurile luate sau actele emise de către autoritățile publice intimate, acesta are deschisă calea prevăzută de dispoziţiile legale în materie.
În aceste condiții, faţă de cele arătate mai sus şi în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de către recurentul-reclamant ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul H.C. împotriva sentinţei civile nr. 21/CA din data de 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Iaşi, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 4369/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4372/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
---|