ICCJ. Decizia nr. 4392/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4392/2010
Dosar nr. 84/46/2009
Şedinţa publică de la 15 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost înregistrată sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate privind pe pârâtul V.V., în vederea confiscării sumelor de 9.750 euro şi 35.400 RON, a căror provenienţă nu a putut fi justificată de acesta, precum şi a stabilirii unei cote părţi din averea pârâtului, care a fost dobândită cu caracter nejustificat de acesta, în cuantum de 878.191 RON, cu consecinţa confiscării sumei în discuţie.
Pârâtul a formulat întâmpinare în care, prin care a arătat, în esenţă, că cele reţinute în actul de sesizare nu reflectă realitatea faptică.
La termenul de judecată din data de 18 martie 2009, a fost admisă cererea reprezentantului Ministerului Public de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor menţionate în actul de sesizare a instanţei de contencios administrativ şi de înscriere a sechestrului în cartea funciară, conform art. 593 alin. (3) C. proc. civ.
În cauză, s-au administrat înscrisuri, proba testimonială, precum şi expertize de specialitate.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 218 din 04 decembrie 2009, a admis sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate privind confiscarea unei sume de bani şi a unei părţi din averea pârâtului V.V., în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Argeş, a dispus confiscarea sumelor de 9.750 euro şi 35.400 RON de la pârât, a stabilit drept cotă-parte din averea dobândită cu caracter nejustificat de către aceeaşi persoană suma de 878.191 RON şi a dispus confiscarea sa, iar pârâtul a fost obligat să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 RON în favoarea Ministerului Justiţiei – Curtea de Apel Piteşti.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că, din probele administrate în cauză, rezultă împrejurarea că valoarea bunurilor mobile şi imobile dobândite de pârât, în perioada analizată, depăşeşte cu mult valoarea veniturilor realizate de acesta, constând în salariu, cedarea folosinţei anumitor bunuri (chirii), precum şi suma de 190.000 euro, provenită de la fosta soţie.
Pe de altă parte, judecătorul fondului a apreciat că nu poate reţine susţinerea pârâtului, în sensul că a existat un dar de nuntă în cuantum de 1.600.000 RON, întrucât nu a fost probată corespunzător.
Pe aspectul salariilor şi chiriilor încasate de pârât, prima instanţa a constatat că înscrisurile oficiale emise de autorităţile publice, respectiv Prefectura Judeţului Argeş, Primăria Municipiului Piteşti şi A.F.P. Piteşti, au forţă probantă, iar pârâtul nu a răsturnat prezumţia de legalitate a acestor acte.
De asemenea, instanţa a arătat faptul că expertizele efectuate în cauză, în mod corect, au luat în considerare fişele fiscale ale pârâtului, datele ce au rezultat din contractele de cont curent, din economiile şi transferurile unor bunuri, precum şi din contractele de vânzare-cumpărare ale unor bunuri mobile şi imobile, dar şi din contractele de închiriere.
Instanţa a precizat că sumele ce nu pot fi justificate în mod legal sunt de 9.750 euro şi 35.400 RON (sume identificate cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate de Departamentul Naţional Anticorupţie), cât şi cota-parte din averea pârâtului, respectiv 878.191 RON.
În plus, prima instanţă a arătat că a ajuns la suma anterior individualizată prin scăderea din valoarea tuturor bunurilor, găsite în averea părţii, respectiv suma de 35.400 RON şi echivalentul a 9.750 euro, bunuri imobile în sumă de 2.150.379 RON şi bunuri mobile de 128.700 RON, valoarea veniturilor realizate de aceasta, reprezentând salarii şi chirii, în sumă de 615.988 RON şi suma provenită de la soţie de 190.000 euro, rezultând o diferenţă de 969.691 RON.
Judecătorul cauzei a dispus confiscarea sumelor individualizate în dispozitivul hotărârii, chiar dacă acestea constituie obiectul unui sechestru asigurător, întrucât această măsură s-a întemeiat pe dispoziţiile unei legi speciale, fiind suficientă demonstrarea existenţei unei disproporţii vădite între veniturile reale şi cele declarate (de peste 10.000 euro); ca atare, sumele în discuţie se fac venit la bugetul de stat, ca şi în ipoteza confiscării dispuse în baza unei hotărâri penale.
În consecinţă, în raport de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, coroborate cu art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, Curtea de Apel Piteşti a admis în parte cererea, a dispus confiscarea sumelor de 9.750 euro şi 35.400 RON şi a stabilit că suma de 878.191 RON reprezintă cota-parte din averea dobândită cu caracter nejustificat de către pârât, motiv pentru care a dispus confiscarea acesteia din urmă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul V.V., care a solicitat casarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea refacerii raportului de expertiză imobiliară, în sensul evaluării bunurilor imobile, pornind de la preţul real de achiziţie, raportat la data dobândirii acestora.
În subsidiar, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea căii de atac, încadrabilă în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susţine că există o contradicţie neechivocă între dispozitivul hotărârii judecătoreşti - care precizează „admite sesizarea formulată de” - şi considerentele acesteia, în care se arată: „Curtea va admite în parte cererea”.
În opinia recurentului, contradicţia semnalată nu poate reprezenta o simplă eroare de redactare, în contextul în care considerentele sentinţei relevă raţionamentul instanţei de fond, în urma analizării cauzei şi a aprecierii probelor administrate de părţi.
O altă critică formulată de recurent se referă la faptul că prima instanţă a confundat preţul tranzacţiilor pe care le-a încheiat cu privire la bunurile imobile cu valoarea de circulaţie estimată la data de 08 iunie 2009, generând, prin această confuzie, un dezechilibru esenţial în soluţionarea pricinii, întrucât a adăugat la averea sa valori necontestate nici de autorii sesizării.
De asemenea, recurentul arată că judecătorul fondului a valorificat parţial depoziţiile martorilor audiaţi în speţă, deşi le-a considerat ca fiind relevante.
În plus, recurentul a menţionat argumentele pentru care consideră că instanţa trebuia să nu înlăture din calculele realizate suma de 160.000 RON, ce reprezenta darul de nuntă.
Pe de altă parte, recurentul a reamintit că instanţa a luat în calcul valoarea de circulaţie a imobilelor la momentul efectuării expertizei, iar nu preţul real al achiziţiei acestora, menţionat în actele autentice, rezultând între preţul real, de achiziţie şi cel estimativ, de circulaţie, care a fost calculat de expert, o diferenţă de aproximativ 1.011.879 RON, diferenţă care, în mod nelegal, creşte diferenţa vădită a averii sale, fiind în imposibilitate de a justifica o astfel de sumă.
Totodată, recurentul arată şi faptul că, la sumele scăzute, prima instanţă nu a avut în vedere şi darul de nuntă de 160.000 RON, precum şi suma de 10.500 euro, ce rezultă din vânzarea unui autoturism.
Ultima critică formulată de recurent se referă la faptul că instanţa de fond a dispus o dublă confiscare a sumelor de 9.750 euro şi 34.500 RON.
Intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
În speţă, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În cauză, judecătorul fondului nu a analizat în mod detaliat susţinerile părţilor, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acestea.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentului, în sensul că există o contradicţie între dispozitivul hotărârii judecătoreşti - care precizează „admite sesizarea formulată de” - şi considerentele acesteia, în care se arată: „Curtea va admite în parte cererea”.
În opinia instanţei de recurs, această realitate faptică conduce la concluzia că, în realitate, nu a fost cercetat fondul cauzei.
Astfel, hotărârea atacată în prezenta cauză va fi casată pentru aceste motive, ca urmare a nerespectării principiului motivării hotărârii judecătoreşti.
În consecinţă, în raport de cele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de trimitere va avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurentul-pârât care nu se mai impun a fi analizate în actuala fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de V.V. împotriva sentinţei nr. 218/F-CONT din 04 decembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4388/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 4395/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
