ICCJ. Decizia nr. 4422/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4422/2010
Dosar nr. 8529/2/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 725 din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, l-a obligat pe pârât să primească cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române în maxim 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a respins cererea având ca obiect daunele morale, ca neîntemeiată, şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 160 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a arătat că la 27 februarie 2009 şi, ulterior, la data de 03 aprilie 2009 s-a adresat pârâtului pentru a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, împreună cu actele necesare, dar Direcţia Generală Afaceri Consulare l-a invitat să aştepte pentru a depune cererea la o dată ulterioară care nu a fost precizată, pe considerente ce ţin de organizarea internă a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău.
În raport cu dispoziţiile art. 101 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 21/1991 şi ale art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, ratificată prin Legea nr. 396/2002, precum şi cu principiu general al operativităţii activităţii administrative, statul avea obligaţia de a analiza cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române într-un termen rezonabil.
Cu privire la caracterul rezonabil al termenului, analizat în funcţie de situaţia concretă dedusă judecăţii, instanţa a reţinut că aspectele invocate de pârât referitoare la numărul foarte mare al cererilor şi la spaţiile limitate pentru primirea actelor nu pot justifica refuzul de primire a cererii şi a actelor necesare.
Totodată, a reţinut instanţa că, faţă de dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea 21/1991, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 171/2009, pârâtul nu a făcut dovada numărului cererilor înregistrate la oficiul consular şi nici dovada adoptării şi respectării unui criteriu cronologic în invitarea solicitanţilor.
De asemenea, a reţinut instanţa că pârâtul nu a adus probe cu privire la situaţia concretă a activităţii desfăşurate în locaţia unică din Chişinău.
Dreptul suveran al statului român de „a analiza aceste cereri raportat la condiţiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfăşura" invocat de pârât în întâmpinare a suferit limitări prin chiar voinţa statului român care a ratificat această Convenţie, fără a formula rezerve cu privire la aplicarea art. 10.
În concluzie, Curtea de apel a apreciat că refuzul pârâtului de a stabili o dată pentru primirea cererii la aproape un an de la data exprimării voinţei iniţiale, având în vedere şi timpul necesar desfăşurării celorlalte operaţiuni necesare pentru analiza cererii, nu este justificat.
Având în vedre situaţia de fapt reţinută şi motivele invocate prin acţiune, Curtea a constatat că cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daunele morale nu este întemeiată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat existenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului de a-i fi primită cererea privind redobândirea cetăţeniei române, deoarece cererea a fost soluţionată prin răspunsul în care au fost prezentate argumentele pentru care nu a fost stabilită data de depunere a cererii, motiv pentru care, conduita ministerului, prin Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, nu poate fi încadrată în definiţia legală a refuzului nejustificat, conţinută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Se susţine că ministerul nu a negat dreptul reclamantului de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, ci a invocat existenţa unor motive obiective, exoneratoare de culpă administrativă, constând în faptul că autorităţile române se află în imposibilitatea de a-şi asigura pe teritoriul Republicii Moldova spaţiile adecvate pentru preluarea şi procesarea tuturor cererilor, astfel că sunt întâmpinate mari dificultăţi în soluţionarea celor peste 300.000 de cereri de redobândire a cetăţeniei române înregistrate în baza de date a Secţiei consulare a României în Republica Moldova.
Mai susţine recurentul-pârât că a răspuns reclamantului cu respectarea termenului legal de 30 de zile, în raport cu posibilităţile obiective de soluţionare a cererii, astfel că răspunsul nu cuprindea un refuz explicit, ci arăta condiţiile concrete în care cererea urma să fie procesată, motiv pentru care nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) şi i) din Legea nr. 554/2004.
Recurentul-pârât susţine şi că noţiunea de „termen rezonabil de soluţionare a cererii" nu este reglementat de lege lata în legislaţia română, el regăsindu-se doar în jurisprudenţa CEDO şi nu se aplică decât în privinţa solicitanţilor rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susţine că, în jurisprudenţa CEDO (cauza Katte Klitsche de la Grange), s-au reţinut că, „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcţie de circumstanţele cauzele şi ţinând cont de … complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente".
Totodată, recurentul-pârât susţine că instanţa în mod greşit a reţinut că nu au fost aduse probe în dovedirea situaţiei concrete a activităţii desfăşurate în locaţia unică din Chişinău, întrucât nu puteau fi depuse la dosar cele peste 360.000 de cereri de intenţie şi că este de notorietate faptul că situaţia Secţiei consulare a Ambasadei României în Republica Moldova nu se mai regăseşte la nicio altă secţie din reţeaua misiunilor diplomatice române. Sub acest aspect, recurent-pârât arată că, potrivit art. 12 din Legea nr. 21/1991, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 147/2008, aprobată prin Legea nr. 171/2009, legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în intervalul de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăşi 30.000 de dosare.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Circumstanţele cauzei sunt, necontestat, în sensul că reclamantul B.V. s-a adresat la data de 27 februarie 2009 cu o primă cerere scrisă Ministerului Afacerilor Externe, solicitând transmiterea acesteia la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău pentru a depune actele necesare redobândirii cetăţeniei române în condiţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991.
Pârâtul a răspuns reclamantului, prin adresa nr. G5-1/P/608 din 11 martie 2009 (fila 9 la dosarul de fond), în sensul că:
„Având în vedere numărul foarte mare de solicitări şi ţinând cont de spaţiile limitate de care dispune ambasada pentru desfăşurarea activităţii cu publicul, efectuarea unor programări este o necesitate obiectivă, având în vedere că un număr impresionant de persoane au depus cereri în anii anteriori.
În momentul în care cererea pe care o va depune domnul B. va intra în faza de procesare, ambasada va trimite invitaţia petentului, pentru ca acesta să se poată prezenta în vederea depunerii documentelor. Invitaţia va fi trimisă pe cale poştală, la adresa comunicată de către petent împreună cu lista actelor ce trebuie să constituie dosarul de redobândire a cetăţeniei."
La data de 3 aprilie 2009, intimatul-reclamant a adresat recurentului-pârât o nouă petiţie, solicitând înaintarea cererii la Ambasada României din Chişinău şi primirea actelor necesare redobândirii române în termen de 30 de zile.
Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea sa privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat pârâtul să stabilească data de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei române într-un termen scurt, rezonabil.
În raport cu circumstanţele cauzei şi obiectul acţiunii, instanţa de recurs constată că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, precum şi faptul că, în speţă, nu este vorba doar de refuzul de soluţionare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiţionare.
În acelaşi sens, Înalta Curte mai reţine şi că reclamantul nu a solicitat soluţionarea favorabilă a cererii de redobândire a cetăţeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea şi documentele necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Conform principiului tempus regit actum, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, modificat prin OUG nr. 147/2008, forma în vigoare la data depunerii de către reclamant a celor două cereri.
„Persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire sau de acordare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 101, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.".
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, faţă de data depunerii celor două cereri – 27 februarie 2009 şi 3 aprilie 2009 – şi data introducerii acţiunii – 8 septembrie 2009, respectiv data soluţionării cauzei în fond – 9 februarie 2010 – a fost încălcat termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantului pentru stabilirea datei la care va fi invitat să depună cererea însoţită de documentele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, în condiţiile art. 101 şi art. 12 din Legea nr. 21/1991.
Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noţiunea de „termen rezonabil" nu este reglementată în legislaţia naţională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudenţa CEDO s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate şi exclusiv rezidenţilor din ţara a cărei cetăţenie o solicită.
Este adevărat că în Legea nr. 21/1991 nu prevede expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluţionare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române depuse conform art. 101 şi art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a consacrării lui prin art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în jurisprudenţa CEDO.
Totodată, este de reţinut faptul că şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 – Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii".
De asemenea, la pct. II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreţionare de către autorităţile administrative este menţionat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreţionare, autoritatea administrativă trebuie să adopte Decizia într-un termen rezonabil.
În consecinţă, este de la sine înţeles faptul că, în privinţa termenului rezonabil, deşi acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia dedusă judecăţii, conduita autorităţii administrative se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei.
Astfel, în cauză, Curte reţine că nici până la data soluţionării prezentului recurs, pârâul nu a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi fost invitat să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetăţeniei române.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la faptul că atitudinea autorităţilor administrative nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât răspunsurile transmise reclamantului sunt în sensul că cererea va fi soluţionată favorabil, Curtea le va respinge ca neîntemeiate.
Sub acest aspect, din analiza răspunsurilor transmise reclamantului, Curtea constată că, într-adevăr, reclamantului i s-a răspuns favorabil în sensul că urmează a fi invitat să depună cererea şi documentele necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Totodată, se apreciază că faptul de a comunica petentului că urmează a fi invitat să depună documentaţia sine die – fără precizarea vreunui termen şi fără menţionarea unor criterii obiective în raport de care poate fi determinat cu exactitate un anumit termen – reprezintă în primul rând un refuz nejustificat de soluţionare a cererii prin care se solicita chiar stabilirea unui termen rezonabil de depunere a actelor şi, în al doilea rând, prin trecerea timpului, o situaţie de nerespectare a termenului rezonabil de soluţionare a cererii respective.
Este adevărat că autoritatea publică şi-a exprimat explicit voinţa în sensul soluţionării favorabile a cererii de invitare a petentului să depună documentaţia, însă atâta timp cât soluţionarea depinde exclusiv de voinţa autorităţii administrative, care, în speţă, va soluţiona cererea în raport cu evoluţia procesului de analizare a scrisorilor de intenţie deja depuse, realizarea efectivă a dreptului de petiţoinare al petentului este condiţionată, în mod arbitrar, de către administraţie.
Este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, pentru aceleaşi argumente, şi susţinerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea şi-a îndeplinit obligaţia ce îi revenea de a răspunde cererilor ce i-au fost adresate în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât simplul fapt de a răspunde în termenul legal nu pune instituţia la adăpostul verificării de către instanţă a legalităţii răspunsului.
Tot sub aspectul respectării principiului termenului rezonabil, Curtea reţine că practica administrativă unanim acceptată este în sensul că cererile adresate unei autorităţi publice se înregistrează la data depunerii lor de către petenţi, iar nu într-un interval de timp rezonabil. Aceasta întrucât autorităţile şi instituţiile publice sunt învestite cu competenţă legală tocmai în scopul rezolvării cererilor ce le sunt adresate în procesul de executare în concret a legii, ele neavând posibilitatea legală de a amâna sau de a se deroba de realizarea atribuţiilor ce le revin şi cu atât mai puţin de obligaţia primară şi elementară ce le revine în activitatea de soluţionare a petiţiilor, şi anume aceea de a primi şi înregistra cererea.
La pronunţarea prezentei decizii, instanţa are în vedere şi practica judiciară anterioară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 725 din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4420/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4423/2010. Contencios → |
|---|
