ICCJ. Decizia nr. 4418/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4418/2010
Dosar nr. 980/42/2009
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul P.M.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanţei la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei actualizarea sumei de 2.132,68 RON stabilită prin sentinţa civilă nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău, prin capitalizarea dobânzii bancare medii lunare sau prin corelarea cu rata inflaţiei, precum şi actualizarea sumei prin aplicarea penalităţilor de 0,5%/zi întârziere, începând cu 01 ianuarie 2003, dacă sentinţa nu va fi executată în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive.
În cauză, cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost stabilit în favoarea reclamantului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, la suma de 2.132,68 RON, valoare necontestată de către reclamant.
Conformându-se dispoziţiilor instanţei, Primăria comunei Glodeanu Siliştea a emis dispoziţia nr. 75 din 08 august 2003 pentru acordarea despăgubirilor stabilite prin respectiva hotărâre judecătorească, iar dosarul împreună cu documentaţia a fost transmis secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat la această instituţie sub nr. 5271/CC din 10 noiembrie 2006.
Întrucât valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, reclamantul a fost informat că poate opta, la acel moment, fie pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în cuantumul stabilit de instanţă, fie pentru procedura de evaluare prevăzută de Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar reclamantul a optat pentru această din urmă procedură.
În raport cu decizia nr. 52/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pusă în practică de Comisia Centrală prin decizia nr. 1651/2008, în favoarea reclamantului a fost emisă decizia nr. 4359 din 23 aprilie 2009 care a stabilit valoarea de despăgubire conform sentinţei civile nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău, definitivă şi irevocabilă.
De asemenea, în raport cu decizia nr. 52/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de apel a reţinut că în privinţa despăgubirilor prin echivalent stabilite în anul 2002 în favoarea reclamantului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu sunt aplicabile dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 referitoare la evaluarea în cadrul procedurii administrative, întrucât ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii şi principiul puterii de lucru judecat.
Totodată, a reţinut prima instanţă că reclamantul nu numai că nu a recurat sentinţa civilă nr. 517 din 11 noiembrie 2002, dar nici nu a solicitat ca instanţa să se pronunţe şi cu privire la o eventuală reactualizare a sumei stabilite în caz de neexecutare în termen a hotărârii judecătoreşti, invocând buna sa credinţă, ceea ce implicit înseamnă că reclamantul a considerat despăgubirea stabilită în instanţă ca fiind justă şi echitabilă.
În acelaşi sens, a reţinut Curtea de apel că practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă, pronunţându-se mai multe decizii în speţe similare, în acord cu decizia nr. 52/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-reclamant
Împotriva sentinţei civile nr. 6 din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal a declarat recurs reclamantul P.M.D.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal şi a interpretat greşit actul dedus judecăţii.
S-a arătat astfel că în mod eronat s-a apreciat că a solicitat reevaluarea imobilului conform prevederilor Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care obiectul cererii îl constituie numai reactualizarea sumei stabilite prin sentinţa civilă nr. 517/2002 a Tribunalului Buzău.
Recurentul a mai arătat că şi Înalta Curte, în jurisprudenţa sa, a statuat asupra posibilităţii ca sumele stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 să poată fi reactualizate, justificat de împrejurarea că trecerea unei perioade de timp îndelungate între momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti şi momentul plăţii efective poate face ca respectivele sume să devină derizorii din cauza inflaţiei. Cum în cazul său au trecut peste 8 ani de la momentul pronunţării sentinţei Tribunalului Buzău prin care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, este evident, în opinia recurentului, că în sensul legii nu se poate vorbi de o justă şi echitabilă despăgubire.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul este fondat.
Analizând sentinţa atacată în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ., de criticile recurentului-reclamant şi raportat la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a, cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că se impune, ca o consecinţă a admiterii recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului aceleiaşi instanţe, în considerarea celor în continuare arătate:
Respingând acţiunea reclamantului-recurent P.M.D., formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având ca obiect actualizarea sumei acordate cu titlu de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, pe calea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prima instanţă a avut în vedere, ca argument esenţial, considerentele şi soluţia cuprinse în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2007, pentru examinarea recursului în interesul legii referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi unele măsuri privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor în cazul deciziilor şi dispoziţiilor emise anterior în vigoare a acestei legi, contestate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reţinând că raportat la sentinţa civilă nr. 517 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău în cuprinsul căreia a fost consemnată suma de 2132,68 RON, cu titlu de despăgubiri, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis abia la data de 23 aprilie 2009, decizia nr. 4359 reprezentând titlul de despăgubire pentru aceeaşi sumă, Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant în sensul că se impunea ca prima instanţă să examineze însă solicitările reclamantului în raport şi de actele şi de conţinutul înscrisurilor depuse la dosar care atestă raporturile juridice şi consecinţele generate pentru reclamant prin acte emise de autoritatea intimată anterior datei pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2007, publicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008.
În acest sens este de menţionat înscrisul depus la dosar (adresa din 10 noiembrie 2006) prin care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor îi comunică reclamantului că în şedinţa Comisiei Centrale din mai 2006 a fost luată decizia în sensul că poate opta fie pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 517/2002 şi emiterea titlurilor de despăgubire în cuantumul stabilit de instanţă, fie pentru trimiterea dosarului la evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent de către evaluatori specializaţi, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, titlurile de despăgubire urmând a se emite în cuantumul se ce va stabilit de către evaluatori autorizaţi potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
La această expresă solicitare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul, potrivit documentului depus la dosar a răspuns, indicându-şi fără echivoc opţiunea pentru transmiterea dosarului către evaluator (28 noiembrie 2006).
Raportat la datele la care aceste corespondenţe au fost purtate, faţă de momentul publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi reţinând opţiunea exprimată de către recurentul-reclamant, se impunea ca prima instanţă să indice argumentat în ce măsură, prin prisma succesiunii reglementărilor în materie, autoritatea intimată putea din perspectivă legală să nu dea curs opţiunii formulate de recurent.
Pentru a nu se încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie, Înalta Curte apreciază aşadar că se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în vederea aplicării corecte a legii, cu ocazia rejudecării cauzei se impune suplimentarea probatoriilor, inter alia pentru clarificarea împrejurărilor de fapt şi de drept ce au generat decizia autorităţii intimate în sensul de a emite decizia nr. 4359 din 23 aprilie 2009 în modalitatea arătată, raportat la prevederile legale aplicabile.
Instanţa de rejudecare urmează, aşadar, în ansamblul probatoriilor suplimentare administrate să precizeze motivat măsura în care situaţiile avute în vedere în cuprinsul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2007 sunt aplicabile şi în cauza de faţă, cu respectarea şi a principiului acordării unor despăgubiri juste şi echitabile, conform dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P.M.D. împotriva sentinţei civile nr. 6 din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4416/2010. Contencios. Anulare hotarare emisa... | ICCJ. Decizia nr. 4419/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
