ICCJ. Decizia nr. 4419/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4419/2010
Dosar nr. 2008/33/2009
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată la data de 13 noiembrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.M., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Muncii, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- anularea deciziei nr. 309/2009 prin care a fost eliberată din funcţia de director coordonator adjunct la Inspectoratul Teritorial de Muncă Sălaj începând cu data de 14 octombrie 2009, în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, emisă de pârâtă la data de 13 octombrie 2009;
- repunerea în situaţia anterioară acestei decizii, respectiv reintegrarea în funcţia deţinută anterior;
- obligarea autorităţii emitente la plata diferenţelor rezultate din drepturile salariale şi prestaţiile de asigurări sociale ce s-ar fi cuvenit în funcţia deţinută anterior, drepturi indexate, majorate şi reactualizate de la momentul eliberării nelegale din funcţie până la efectiva reîncadrare în funcţia deţinută anterior cu luarea în considerare a art. 78 alin. (1) C. muncii;
- în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei;
- obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În susţinerea cereri, reclamanta a arătat, în esenţă, că a fost numită în funcţia publică de conducere de inspector şef adjunct-relaţii de muncă cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, iar în perioada în care se afla în incapacitate temporară de muncă, conform certificatului medical eliberat la data de 08 octombrie 2009, a fost emisă decizia nr. 309 din 13 octombrie 2009 prin care începând cu 14 octombrie 2009 în temeiul O.U.G. nr. 105/2009 s-a dispus încetarea contractului de management din 2009.
Susţine reclamanta că decizia contestată este nelegală pentru următoarele aspecte:
- a fost emisă fără să existe un motiv de fapt care să justifice încetarea contractului de management din 2009, cu atât mai mult cu cât în conţinutul actului contestat nu se indică aplicarea vreunei cauze de încetare a contractului de management, dintre cele enumerate la art. 9 alin. (1) din contract ori dintre cele reglementate de C. muncii;
- nu a avut loc nicio evaluare a activităţii desfăşurate;
- a fost emisă cu încălcarea interdicţiei instituite de art. 60 alin. (1) C. muncii, întrucât a fost emisă în perioada incapacităţii sale temporare de muncă dovedită cu certificat medical comunicat angajatorului la data de 08 octombrie 2009, ale art. 74 alin. (1) C. muncii, conform cărora actul trebuia să conţină sub sancţiunea nulităţii, motivele care determină durata de concediere, durata preavizului şi ale art. 62 alin. (2) din acelaşi Cod, întrucât nu se prevede temeiul în care poate fi contestată decizia şi nici instanţa la care se introduce contestaţia.
- a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 105/2009.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel
Prin sentinţa civilă nr. 59 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ fiscal, a respins excepţia prematurităţii acţiunii, excepţie invocată de pârât, şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A.M., în contradictoriu cu Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
2.1. În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii
A reţinut instanţa de fond că este neîntemeiată excepţia prematurităţii acţiunii fundamentată pe lipsa procedurii prealabile, întrucât, la dosarul de fond este depusă plângerea prealabilă pe care reclamanta a înaintat-o pârâtei cu confirmare de primire. A reţinut instanţa că pârâta nu a răspuns la plângerea prealabilă.
2.2. În ceea ce priveşte fondul cauzei
Prin demersul judiciar, reclamanta tinde să obţină restabilirea situaţiei anterioare actului contestat prin reintegrarea în funcţia de director coordonator adjunct – relaţii de muncă la Inspectoratul Teritorial de Muncă Sălaj, funcţie pe care o ocupa în baza Ordinului nr. 948 din 25 mai 2009 emis în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2009.
Întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 07 octombrie 2009 au fost declarate în întregime neconstituţionale dispoziţiile O.U.G. nr. 37/2009, Curtea de apel a apreciat că, la data emiterii actului administrativ pretins vătămător pentru reclamantă, actul de numire în funcţia publică respectivă nu era conform cu ordinea de drept. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că actul administrativ individual emis în executarea şi aplicarea unei dispoziţii legale declarate neconstituţionale, neconforme cu Constituţia înfrânge principiul legalităţii şi drept urmare este nelegal fiind incidente în acest sens implicit dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat că în acest context reclamanta nu poate să invoce şi să revendice calitatea de persoană vătămată printr-un act administrativ individual atâta vreme cât dreptul său ori interesul la momentul emiterii acelui act a devenit nelegitim. Astfel, situaţia reintegrării în funcţia deţinută pe baza unui ordin dat în temeiul unui act normativ neconstituţional nu poate fi validată, iar persoana ce se consideră vătămată nu poate dobândi avantaje în justiţie prin statuarea, respectiv validarea unei nelegalităţi anterioare. Din această perspectivă, Curtea de apel a apreciat că, la momentul emiterii deciziei contestate, reclamanta nu justifică vătămarea dreptului subiectiv dobândit ca urmare a numirii în funcţie prin ordinul nr. 948/2009, întrucât acesta din urmă a fost fundamentat pe un act normativ declarat neconstituţional, astfel că acţiunea în anulare a actului contestat apare ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs reclamanta A.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. şi ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă reia susţinerile din faţa instanţei de fond referitoare la nelegalitatea actului administrativ şi susţine, în esenţă, că sentinţa civilă recurată este nelegală şi netemeinică, întrucât nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină, iar motivele existente sunt străine de natura pricinii, fiind dată şi cu greşita aplicare a legii.
Mai susţine recurenta-reclamantă că hotărârea primei instanţe nu este motivată, deoarece în considerentele acesteia nu au fost analizate argumentele şi multiplele critici de nelegalitate invocate cu privire la toate motivele de nelegalitate ale deciziei contestate.
Astfel, recurenta-reclamantă reia susţinerile referitoare la inexistenţa unui motiv real şi legal de încetare a contractului meu de management, la emiterea deciziei în perioada în care se afla în incapacitate temporară de muncă, cu încălcarea art. 36 din Legea nr. 188/1999 şi ale art. 74 alin. (1) şi art. 62 alin. (2) C. muncii, referitoare la menţiunile exprese pe care trebuia să le conţină.
Susţine recurenta că declararea ca neconstituţionale a prevederilor O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1629/2009, are ca efect anularea actului administrativ contestat. Mai susţine recurenta că a ocupat funcţia respectivă de la data de 01 august 2000, în baza Legii nr. 188/1999, iar nu în baza O.U.G. nr. 37/2009, întrucât prin ordinul nr. 948/2009 şi-a păstrat funcţia deţinută.
Susţine recurenta că instanţa de judecată nu a analizat susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 105/2009, constatată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1629/2009, la legitimitatea deţinerii funcţiei publice şi la distincţia între persoanele numite în funcţii în baza O.U.G. nr. 7/2009 şi persoanele care au ocupat aceste funcţii şi anterior O.U.G. nr. 37/2009.
Mai susţine recurenta-reclamantă că sentinţa este nelegală şi întrucât nu conţine nicio referire la motivele de ordin procedural al emiterii deciziei contestate în perioada în care se afla în incapacitate temporară de muncă, inexistenţa unui motiv real şi legal de încetare a contractului meu de management, cazul de nulitate absolută, atras de emiterea deciziei cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 74 alin. (1) şi art. 62 alin. (2) C. muncii, referitoare la menţiunile exprese pe care trebuia să le conţină.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte criticile din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la faptul că instanţa de fond nu a analizat toate argumentele invocate de reclamantă în susţinerea nelegalităţii deciziei contestate, Curtea reţine că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul citat C. proc. civ. reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, iar hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi cele pentru care au fost admise sau respinse cererile părţilor, iar nu susţinerile acestora.
Or, în cauză, rezultă din motivarea sentinţei civile recurate că instanţa de fond, în adoptarea soluţiei, a avut în vedere cererea formulată de reclamantă şi argumentele invocate în susţinerea acesteia şi a soluţionat-o în raport cu dispoziţiile incidente, iar hotărârea cuprinde expunerea situaţiei de fapt, precum şi argumentele de drept pentru care instanţa a respins acţiunea.
Cu referire la criticile din recurs invocate în susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numirea într-o funcţie publică de conducere se face prin actul administrativ emis de persoana competentă (art. 62 din lege).
Nu poate fi contestat faptul că, anterior emiterii deciziei contestate, recurenta-reclamantă a fost numită în funcţia de director coordonator adjunct în domeniul relaţiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Sălaj prin ordinul nr. 948 din 25 mai 2009, emis în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2009, motiv pentru care sunt neîntemeiate susţinerile recurentei în sensul că exercita respectiva funcţia publică de conducere din anul 2000 în temeiul Ordinului Ministrului Muncii nr. 568/2000 emis în baza Legii nr. 188/1999.
Instanţa de fond a procedat la o justă apreciere atunci când a analizat temeinicia acţiunii cu care a fost învestită prin prisma interesului reclamantei în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se înţelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, se poate adresa instanţei de contencios administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.
Astfel fiind, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica în faţa instanţei existenţa unui drept ori a unui interes legitim în considerarea căruia formulează acţiunea în contencios administrativ.
Or, în cauză, înainte de a proceda la o analiză în concret a susţinerilor reclamantei privitoare la nelegalitatea actului contestat, instanţa de fond a apreciat cu just temei faptul că atât dreptul, cât şi interesul urmărite de reclamantă prin promovarea acţiunii nu mai au caracter legitim întrucât actul de numire în funcţia publică de conducere de director coordonator adjunct în domeniul relaţiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Sălaj, funcţie în care solicită reintegrarea, este lipsit de efecte juridice ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile O.U.G. nr. 37/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 07 octombrie 2009, definitivă şi obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Prin urmare, viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009, este de natură a antrena şi viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, act care devine inexistent.
În acelaşi sens, Curtea are în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 414/2010 referitoare la neconstituţionalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 07 octombrie 2009 şi nr. 1629 din 03 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă)”.
Deci, cu alte cuvinte, legitimitatea dreptului şi interesului reclamantei în promovarea acţiunii au fost viciate prin declararea neconstituţionalităţii actului normativ în temeiul şi în executarea căruia reclamanta a fost numită în funcţia publică în care urmăreşte să fie reintegrată prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată şi anularea Deciziei nr. 309/2009
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară în materie reprezentată, spre exemplu, de deciziile recente: decizia nr. 4084 din 05 octombrie 2010 şi decizia nr. 4030 din 01 octombrie 2010.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa depusă la dosar, Curtea reţine, pe de o parte, că sentinţele pronunţate de Curţile de apel nu reprezintă o practică judecătorească obligatorie pentru instanţa supremă, iar, pe de altă parte, prin decizia nr. 3610 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionată o acţiune având ca obiect anularea unui act administrativ de eliberare din funcţia publică în urma respingerii prin lege a ordonanţei de urgenţă care a promovat anumite modificări în structura organizatorică şi statul de funcţii ale unei instituţii publice, iar nicidecum o situaţie similară celei ce formează obiectul prezentei cauze (numire şi eliberare din aceeaşi funcţie publică prin acte administrative succesive emise în temeiul a două ordonanţe de urgenţă succesive, ambele declarate neconstituţionale).
Pentru considerentele arătate, Curtea constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.M. împotriva sentinţei civile nr. 59 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4418/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4421/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
