ICCJ. Decizia nr. 4425/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4425/2010
Dosar nr. 2853/1/2010
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
Rejudecând cauza, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 4172 din 19 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3291 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 39/1996 şi H.G. nr. 859/1996 în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, sector 1, excepţie invocată de reclamantul T.M. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi R.A.A.P.P.S.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Întrucât actele contestate au fost emise în anul 1996, le sunt aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la acea dată care nu prevedeau posibilitatea constatării nelegalităţii lor pe calea excepţiei de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.
A reţinut instanţa că actele contestate sunt legale în raport cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi cu hotărârea Parlamentului nr. 18/1995. Totodată, Curtea de apel a reţinut că Guvernul României are, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea regimului juridic al imobilelor aparţinând domeniului public sau privat al statului, iar reclamantul nu a invocat niciun act prin care imobilul în cauză să fie considerat ca aparţinând domeniului privat sau public al Municipiului Bucureşti.
În raport cu dispoziţiile Decretului nr. 285/1977 şi având în vedere contractul încheiat în anul 1983 între reclamant şi Oficiul Central Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor, imobilul în litigiu a avut destinaţia de locuinţă de protocol-locuinţă oficială, atribuită reclamantului în virtutea anumitor calităţi şi repartizată acestuia printr-o comunicare a C.C. al P.C.R. În privinţa transmiterii în administrare a imobilului, competenţa aparţinea numai Guvernului sau Parlamentului, ca autorităţi executive şi deliberative, astfel că directorii din diverse direcţii ale unor ministere nu puteau dispune asupra trecerii imobilelor dintr-un patrimoniu în altul, iar darea în administrare nu poate schimba regimul juridic de proprietate al bunului respectiv.
În concluzie, instanţa a apreciat că hotărârile de Guvern contestate nu încalcă niciun act normativ cu forţă juridică superioară.
2. Recursul declarat de T.M.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamantul T.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041, 304 pct. 9 şi art. 315 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs şi precizările ulterioare, recurentul a criticat hotărârea recurată susţinând următoarele:
- instanţa de fond, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nu a respectat decizia de casare nr. 4172 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la actele administrative normative anterioare Legii nr. 554/2004, şi a făcut o nouă apreciere asupra admisibilităţii în principiu a cererii, calificând greşit actele atacate ca fiind individuale şi statuând în mod greşit, contrar celor reţinut de Curtea Constituţională, în sensul că excepţia de nelegalitate poate fi invocată cu privire la actele administrative emise anterior Legii nr. 554/2004;
- sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât a analizat legalitatea celor două hotărâri ale Guvernului prin prisma unui act normativ abrogat sau cel puţin desuet, respectiv Decretul nr. 285/1997, precum şi prin prisma prevederilor Legii nr. 213/1998, care nu era în vigoare la data emiterii hotărârilor respective;
- sentinţa recurată nu cuprinde menţiunile prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.;
- pe fondul cauzei, recurentul arată că instanţa de rejudecare în mod nelegal a reţinut că locuinţa în litigiu are caracterul unei locuinţe de protocol, prin raportare la obiectul de activitate al unităţii deţinătoare, respectiv Oficiul Central Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor, cât şi urmare a faptului că nu a fost inclusă pe listele H.G. nr. 940/1996 şi de O.U.G. nr. 19/2002 care reglementau regimul juridic al acestor locuinţe. Susţine recurentul că, în raport cu dispoziţiile O.U.G. nr. 9/2008 pentru stabilirea tarifului lunar al chiriei pe mp care se aplică pentru închirierea locuinţelor şi terenului aferent acestora, chiar Regia a exclus posibilitatea ca imobilul în discuţie să facă parte din fondul locativ de protocol sau de serviciu, acesta având regimul juridic al unei locuinţe din domeniul privat al statului. Totodată, recurentul susţine că cele două hotărâri sunt nelegale şi din cauză că pârâţii nu au făcut dovada pretinsei preluări nelegale a imobilului menţionat de către Consiliul Local la Municipiului Bucureşti, prin actele administrative considerate ilegale, respectiv deciziile nr. 1400/1990 şi nr. 1658/1990, emise de directorul Direcţiei Generale de Producţie şi Prestaţii, care funcţiona în cadrul fostului Minister al Economiei Naţionale, ceea ce face ca trecerea imobilului în administrarea Regiei să fie ea însăşi nelegală.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs şi care formează obiectul contestaţiei în anulare
Prin decizia nr. 1206 din 03 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de T.M. împotriva sentinţei civile nr. 3291 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, următoarele:
Faţă de criticile formulate de reclamant, pe calea recursului, instanţa de recurs a reţinut că în mod corect instanţa de rejudecare a calificat actele atacate ca fiind acte administrative individuale şi, în consecinţă, a apreciat că, fiind emise anterior Legii nr. 554/2004, nu pot fi cenzurate în procedura reglementată de art. 4 din această lege.
A reţinut Înalta Curte că atât H.G. nr. 39/1996, cât şi H.G. nr. 859/1996 privind modificarea anexei la H.G. nr. 39/1996, sunt acte administrative individuale, pentru că ele nu produc efecte juridice erga omnes, ci doar faţă de subiecte de drept determinate, sfera destinatarilor fiind restrânsă la lista anexă.
Totodată, a mai reţinut Înalta Curte că soluţia pronunţată de Curtea de apel este în acord cu jurisprudenţa constantă a instanţei supreme, care a statuat că dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice, principiu care este implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Beian contra României).
De asemenea, faţă de criticile din recurs, Înalta Curte a apreciat că sentinţa recurată cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., precum şi faptul că celelalte critici din recurs care privesc „fondul” excepţiei de nelegalitate vizează, în realitate, aspecte cu privire la situaţia contractuală a recurentului-reclamant, natura imobilului din sector 1, Bucureşti, şi trecerea imobilului în administrarea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti.
4. Contestaţia în anulare formulată de T.M. cu privire la decizia instanţei de recurs
Împotriva deciziei nr. 1206 din 03 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare T.M., invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. susţinând că instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze trei dintre motivele invocate prin cererea de recurs.
În privinţa primului motiv de recurs cu privire la care instanţa de recurs a omis să se pronunţe, contestatorul susţine, în esenţă, următoarele: (I) instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul referitor la faptul că instanţa de rejudecare a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de recurs avea datoria să arate, din punct de vedere procedural, care texte C. proc. civ. au permis instanţei de fond după casare să recalifice actele administrative atacate, reţinând că acestea nu sunt acte normative, ci sunt acte individuale, atâta vreme cât instanţa de casare a tranşat irevocabil această problemă de drept; (II) instanţa de recurs nu a răspuns motivului de recurs referitor la faptul că era interzis instanţei de rejudecare să exprime o altă opinie decât cea cuprinsă în decizia de casare cu privire la natura actelor contestate; (III) a fost încălcat principiul de drept non reformatio in pejus, întrucât prin decizia de casare obţinuse dreptul la soluţionarea în fond a excepţiei de nelegalitate, drept care însă a fost înlăturat în al doilea ciclu procesual prin aprecierea excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă, pe baza aceloraşi argumente care fuseseră invocate şi înlăturate anterior; (IV) a fost încălcat principiul stabilităţii raporturilor juridice şi dispoziţiile imperative ale art. 315 C. proc. civ.; (V) soluţia instanţei de recurs este fundamentată pe argumente care exced cadrului procesual, câtă vreme caracterul normativ al actelor contestate fusese deja consacrat pe cale judiciară, iar instanţa de recurs a înlăturat motivele de fond ale excepţiei de nelegalitate prin argumente superficiale.
În privinţa celui de-al doilea motiv de recurs, cu privire la care instanţa de recurs ar fi omis din greşeală să se pronunţe, contestatorul arată următoarele: (I) prin decizia de recurs de casare s-a statuat nu doar că cele două acte atacate au caracter normativ, ci şi că ele pot fi atacate oricând pe calea excepţiei de nelegalitate; (II) instanţa de casare a obligat instanţa de fond ca, în rejudecare, să soluţioneze excepţia de nelegalitate pe fondul ei; (III) cu toate acestea, instanţa de rejudecare a înlăturat sumar şi fără a argumenta juridic, argumentele de nelegalitate a celor doua hotărâri ale Guvernului în raport cu Legea nr. 112/1995 şi două acte normative superioare celor atacate, pentru a demonstra legalitatea celor două hotărâri, fără a observa însă că acele acte nici nu existau la data intrării în vigoare a celor două hotărâri de Guvern. (IV) susţine contestatorul că instanţa de recurs a omis din greşeală să se pronunţe asupra erorii de judecată a instanţei de fond; (V) deşi prin decizia de casare s-a stabilit că actele administrative contestate au caracter normativ, prin decizia nr. 1206 din 03 martie 2010, aceleaşi acte administrative au fost calificate ca fiind cu caracter individual.
În privinţa celui de-al treilea motiv de recurs, cu privire la care instanţa de recurs a omis să se pronunţe, contestatorul susţine următoarele: (I) instanţa de recurs nu s-a pronunţa cu privire la motivul recurs referitor la faptul că H.G. nr. 39/1996 şi H.G. nr. 859/1996 încalcă dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, deşi, prin aceeaşi decizie, instanţa de recurs face referire la faptul că instanţa de fond a reţinut că reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor respective; (II) în continuare, contestatorul argumentează teza faptului că cele două hotărâri ale Guvernului contestate încalcă dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, susţinând că analiza respectivelor prevederi din Legea nr. 112/1995 este esenţială pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
II. Hotărârea dată contestaţiei în anulare
Analizând contestaţia în anulare, în raport cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestatorul T.M., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie (…) când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
În raport cu dispoziţiile respective, omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau casare există numai în situaţia în care instanţa nu a luat în discuţie unul dintre motivele de recurs, iar nu şi atunci când instanţa a procedat la sistematizarea logică a motivelor de recurs în funcţie de legătura logică existentă între acestea şi le-a analizat împreună, nefiind ţinută a răspunde punctual tuturor susţinerilor părţilor.
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, se constată că, prin cererea de recurs, recurentul T.M. a criticat soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. cu referire la art. 261 şi art. 315 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că, prin decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, instanţa de recurs a analizat criticile formulate de recurentul T.M. în raport cu jurisprudenţa unitară a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme în privinţa excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la actele administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, jurisprudenţă cristalizată în considerarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi în considerarea principiului securităţii juridice, care este implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europene a Drepturilo Omului, cauza Beian contra României).
Astfel fiind, în raport cu criticile din recurs care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul T.M. tindea, în esenţă, să obţină modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate, instanţa de recurs a răspuns prin prisma jurisprudenţei sale unitare în materia excepţiei de nelegalitate, în prezenţa căreia nu era necesar ca instanţa să realizeze o analiză punctuală a tuturor susţinerilor şi argumentelor pe care recurentul le-a invocat cu referire la nelegalitatea în fond a actelor contestate.
Totodată, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a luat în discuţie inclusiv criticile din recurs referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., precum şi pe cele întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la art. 261 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că nu este necesară o analiză a criticilor din recurs privind situaţia contractuală a recurentului-reclamant, natura imobilului din sector 1, Bucureşti, şi trecerea imobilului în administrarea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, deoarece aceste aspecte nu prezintă relevanţă în raport cu răspunsul dat motivelor de recurs astfel cum au fost sistematizate, prin prisma jurisprudenţei unitare în materie a jurisdicţiei supreme.
Susţinerea contestatorului, în sensul că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat cu privire la motivul de recurs invocat în raport cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. referitor la greşita calificare de către instanţa de fond a actelor administrative contestate, este neîntemeiată. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin decizia atacată cu contestaţie în anulare, instanţa de recurs a răspuns criticilor formulate de recurent, prin considerentele referitoare la faptul că în mod corect prima instanţă a calificat actele atacate ca fiind cu caracter individual şi, în consecinţă, a apreciat că, fiind emise anterior Legii nr. 554/2004, nu pot fi cenzurate în procedura reglementată de art. 4 din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului legate de faptul că instanţa de recurs ar fi omis să se pronunţe asupra motivelor de recurs referitoare la faptul că instanţa de fond, cu ocazia rejudecării cauzei, nu s-a conformat deciziei de casare şi nu ar fi analizat în fond legalitatea actelor administrative contestate, sunt la rândul lor neîntemeiate. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că instanţa de recurs, aşa cum s-a arătat anterior, a răspuns motivelor de recurs în funcţie de legătura logică existentă între acestea şi în raport cu jurisprudenţa în materie a jurisdicţiei supreme, fiind derobată astfel de obligaţia de a analiza punctual susţinerile din recurs. Totodată, se constată că, în finalul deciziei pronunţate, instanţa de recurs a precizat expres faptul că, faţă de soluţia ce se impune în raport cu jurisprudenţa în materie, criticile de nelegalitate formulate de recurent în susţinerea nelegalităţii actelor contestate vizează, în realitate, aspecte cu privire la situaţia contractuală a recurentului, natura imobilului în litigiu şi trecerea imobilului în administrarea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu a existat o omisiune a instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele invocate de recurentul T.M., în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare formulate de T.M., motiv pentru care urmează a o respinge, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de T.M. cu privire la decizia nr. 1206 din 03 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4424/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4428/2010. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
