ICCJ. Decizia nr. 4424/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4424/2010
Dosar nr. 62/35/2010
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 66/CA/2010-PI din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul V.V. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de apel, ca urmare a declinării de competenţă prin sentinţa civilă nr. 610/CA din 17 noiembrie 2009 a Tribunalului Satu Mare, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri de soluţionare a cererii sale, în sensul admiterii acesteia şi stabilirii faptului că se află în situaţia prevăzută de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a strămutării sale pe motive etnice din localitatea Lucăceni, comuna Berveni, în localitatea Ardud, judeţul Satu Mare, în perioada 1942-1945, şi stabilirii indemnizaţiei lunare pentru fiecare an de refugiu. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a reţinut că, prin cererea din 12 februarie 2001, petentul V.V. a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cererea sa fiind respinsă de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare prin hotărârea nr. 2072 din 24 octombrie 2002 cu motivarea că documentele depuse în probaţiune au fost neconcludente. Contestaţia formulată de V.V. împotriva hotărârii nr. 2072 din 24 octombrie 2002 a fost respinsă prin sentinţa nr. 153 din 07 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 882/CA/2003.
Ulterior, V.V. a formulat o nouă contestaţie împotriva hotărârii nr. 2072 din 24 octombrie 2002, care a format obiectul Dosarului nr. 4186CA/2004 al Curţii de Apel Oradea, contestaţia fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 40/CA din 18 ianuarie 2004, ca urmare a admiterii de către instanţă a excepţiei autorităţii de lucru judecat. Sentinţa pronunţată de Curtea de apel a rămas definitivă şi irevocabilă, prin respingerea, ca tardiv formulat, a recursului declarat de V.V.
Prin cererea din 01 august 2005, petentul V.V. a solicitat din nou acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, depunând în susţinere declaraţiile a doi martori, iar prin referatul Comisiei de aplicare a prevederilor Legii nr. 189/2000, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002, s-a procedat la clasarea cererii, petentul luând la cunoştinţă de acest fapt la data de 01 august 2005.
Prin cererea din 27 aprilie 2009, petentul V.V. a reiterat solicitarea de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, şi a depus în probaţiune declaraţiile a doi martori, având acelaşi conţinut cu cele depuse în susţinerea cererii din 01 august 2005.
În consecinţă, reţinând că cererea din 27 aprilie 2009 are acelaşi obiect cu cererile din 12 februarie 2001 şi din 01 august 2005, prin adresa din 11 mai 2009, instituţia pârâtă i-a adus la cunoştinţă petentului că cererea sa a fost clasată în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002.
Împotriva sentinţei civile nr. 66/CA/2010-PI din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul V.V., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea sentinţei atacate pentru motivul că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar, în secundar, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată în fond şi recurs.
Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, următoarele:
Cererea din 27 aprilie 2009 a fost formulată în baza noilor probe descoperite, respectiv a martorilor T.I. şi C.A., deşi anterior a fost respinsă definitiv şi irevocabil contestaţia sa împotriva hotărârii nr. 2072/2002 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, instanţele reţinând că nu a făcut dovada calităţii de refugiat.
Instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că cererea din 27 aprilie 2009 are acelaşi obiect cu cererile din 12 februarie 2001 şi din 01 august 2005 şi că, prin adresa din 11 mai 2009, în mod corect pârâta i-a fost adus la cunoştinţă faptul că cererea sa a fost clasată în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002.
Reiterând istoricul cererilor depuse la Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare şi modalitatea de soluţionare a acestora, recurentul-reclamant susţine că hotărârea nr. 2072 din 12 februarie 2001 prin care i-a fost respinsă cererea iniţială din 2001, cu motivarea că nu rezultă faptul ca s-a născut în refugiu şi pentru faptul că probele erau neconcludente, chiar dacă a fost menţinută prin hotărâri judecătoreşti, nu poate genera un efect imuabil, de neînlocuit, având în vedere că a descoperit acte şi elemente noi care dovedesc faptul că s-a născut în refugiu, astfel că, susţine V.V., avea posibilitatea legală de a formula o nouă cerere în baza căreia să se aprecieze îndeplinirea condiţiilor de acordare a îndemnizaţiei de refugiu.
Recurentul-reclamant mai susţine că sentinţa nr. 153/2003 a Curţii de Apel Oradea nu poate înlătura dreptul său recunoscut de lege de a beneficia de indemnizaţia de refugiat, în condiţiile în care, ulterior, putea face dovada, cu probe concludente, a faptului că părinţii săi erau refugiaţi la data naşterii sale şi că s-a născut în refugiu.
Mai susţine recurentul-reclamant că cererea sa de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, fiind supusă unei reglementări speciale, nu reprezintă o petiţie în sensul O.G. nr. 27/2002, astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile acestei ordonanţe, motiv pentru care adresa din 11 mai 2009, prin care a fost informat cu privire la clasarea cererii sale din 27 aprilie 2009 reprezintă un abuz de drept, deoarece cererea respectivă putea fi soluţionată doar de către autoritatea competentă şi numai printr-o hotărâre.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Este necontestat faptul că reclamantul a învestit Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare în anul 2001 cu o cerere de acordare a calităţii de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, care i-a fost respinsă prin hotărârea nr. 2072 din 24 octombrie 2002.
De asemenea, este necontestat faptul că recurentul-reclamant a formulat, pe cale judiciară, două contestaţii împotriva hotărârii nr. 2072 din 24 octombrie 2002 a Casei Judeţene de Pensii Satu Mare, care au fost respinse, prin sentinţa nr. 153 din 07 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 882/CA/2003, respectiv prin sentinţa civilă nr. 40/CA din 18 ianuarie 2004 pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 4186CA/2004, reţinându-se existenţa autorităţii de lucru judecat faţă de prima sentinţă.
Este, de asemenea, necontestat faptul că reclamantul a adresat pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare o nouă cerere – cererea din 01 august 2005 – pentru acordarea beneficiului O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cerere care a fost clasată în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002.
Ulterior, recurentul-reclamant a adresat Casei Judeţene de Pensii o nouă cerere – cererea din 27 aprilie 2009 – clasată de instituţia publică în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002, cu motivarea că avea acelaşi obiect cu cererile din 12 februarie 2001 şi din 01 august 2005, iar petentului V.V. i s-a comunicat acest fapt prin adresa din 11 mai 2009.
În esenţă, prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susţine că, în privinţa cererilor adresate Casei Judeţene de Pensii pentru acordarea calităţii de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, nu sunt aplicabile prevederilor O.G. nr. 27/2002, motiv pentru care reprezintă, în opinia sa, un abuz de drept răspunsul primit prin adresa din 11 mai 2009 în sensul clasării cererii sale din 27 aprilie 2009.
Înalta Curte reţine că cererea din 27 aprilie 2009 prin care petentul a solicitat pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare să îi acorde calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, este o cerere în sensul dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, conform cărora: „în sensul prezentei ordonanţe, prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice”.
Astfel fiind, faptul că cererea respectivă a fost formulată de V.V. în considerarea dispoziţiilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, nu este de natură a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 10 din O.G. nr. 27/2002, conform cărora:
Art. 10 alin. „(1) În cazul în care un petiţionar adresează aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice mai multe petiţii, sesizând aceeaşi problemă, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns care trebuie să facă referire la toate petiţiile primite.
(2) Dacă după trimiterea răspunsului se primeşte o nouă petiţie de la acelaşi petiţionar ori de la o autoritate sau instituţie publică greşit sesizată, cu acelaşi conţinut, aceasta se clasează, la numărul iniţial făcându-se menţiune despre faptul că s-a răspuns.”
În cauză, rezultă cu evidenţă din lucrările dosarului faptul că recurentul-reclamant V.V. a învestit intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare cu trei cereri – cererile din 12 februarie 2001, din 01 august 2005 şi din 27 aprilie 2009 – toate având ca obiect stabilirea calităţii sale de beneficiar al drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi faptul că cererea din anul 2001 a fost soluţionată, în procedura administrativă, prin hotărârea nr. 2072 din 24 octombrie 2002 a Casei Judeţene de Pensii Satu Mare şi, în procedura judiciară, prin sentinţele civile nr. 153 din 07 aprilie 2003 şi nr. 40/CA din 18 ianuarie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, astfel că cererea din 2005, cu aplicarea corectă a legii, a fost clasată în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002.
Pe cale de consecinţă, măsura de clasare a cererii petentului din 27 aprilie 2009 dispusă în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002, adusă la cunoştinţa reclamantului prin adresa din 11 mai 2009, este la rândul său întemeiată şi legală, iar sentinţa pronunţată de Curtea de apel este legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de V.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.V. împotriva sentinţei civile nr. 66/CA/2010-PI din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4421/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4425/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
