ICCJ. Decizia nr. 4423/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4423/2010
Dosar nr. 8903/2/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 647 din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi l-a obligat pe pârât să înregistreze cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române într-un termen scurt, rezonabil.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât, instanţa a apreciat că acţiunea a fost formulată cu respectarea termenului legal în raport cu corespondenţa pe care reclamanta a adresat-o pârâtului în anul 2009.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă, că cererea reclamantei îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât, în mod nejustificat, prin depăşirea termenului rezonabil de soluţionare în sensul dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei formulată prima dată în anul 2006 nu a fost soluţionată de către pârât.
Instanţa a respins apărările pârâtului din întâmpinare, deoarece capacităţile organizatorice limitate, reprezintă o situaţie obiectivă, dar care, în prezenta cauză nu poate justifica nesoluţionarea cererii reclamantei de redobândire a cetăţeniei române, termenul rezonabil fiind depăşit în raport de data formulării primei cereri, în anul 2006, nesoluţionată până în anul 2010.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurent-pârât susţine că instanţa de fond a valorificat, fiind de bună-credinţă, corespondenţa din anul 2006 depusă în probaţiune de reclamantă, deşi există îndoieli cu privire la veridicitatea acesteia sub aspectul tipului de scriere şi al semnăturii, precizând că va depune în comparaţie cupoane semnate în mod real în perioada în care agentul consular semnatar a activat la Secţia consulară a Ambasadei României la Chişinău.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat existenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantei de a-i fi primită cererea privind redobândirea cetăţeniei române, deoarece prin răspunsurile administrative în speţe similare, au fost prezentate argumentele pentru care nu a fost stabilită data de depunere a cererii, motiv pentru care, conduita ministerului, prin Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, nu poate fi încadrată în definiţia legală a refuzului nejustificat, conţinută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Se susţine că ministerul nu a negat dreptul reclamantei de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, ci a invocat existenţa unor motive obiective, exoneratoare de culpă administrativă, constând în faptul că autorităţile române se află în imposibilitatea de a-şi asigura pe teritoriul Republicii Moldova spaţiile adecvate pentru preluarea şi procesarea tuturor cererilor, astfel că sunt întâmpinate mari dificultăţi în soluţionarea celor peste 360.000 de cereri de redobândire a cetăţeniei române înregistrate în baza de date a Secţiei consulare a României în Republica Moldova.
Recurentul-pârât susţine şi că noţiunea de „termen rezonabil de soluţionare a cererii" nu este reglementat de lege lata în legislaţia română, el regăsindu-se doar în jurisprudenţa CEDO şi nu se aplică decât în privinţa solicitanţilor rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susţine că, în jurisprudenţa CEDO (cauza Katte Klitsche de la Grange), s-a reţinut că, „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcţie de circumstanţele cauzele şi ţinând cont de … complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi cel al autorităţilor competente".
Totodată, recurent-pârât susţine că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare cerere şi că, în lipsa unui temei concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire a cererilor respective.
Mai arată recurent-pârât că statul român a depus diligenţele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 şi a OUG nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricţie în ceea ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Cetăţenie sunt operaţionale şi creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetăţeniei, astfel că nu mai subzistă nicio imposibilitate a reclamantei de a-şi valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Sub aspectul criticii din recurs referitoare la veridicitatea confirmării de primire a corespondenţei din anul 2006, Înalta Curte constată că pârâtul nu a formulat astfel de apărări în faţa instanţei de fond şi nu a urmat procedura verificării de scripte pe care o avea la dispoziţie conform Codului de procedură civilă, motiv pentru care aceste susţineri nu sunt de natură a determina netemeinicia sau nelegalitatea hotărârii recurate.
Pe fond, circumstanţele cauzei sunt în sensul că reclamanta S.C. s-a adresat în luna septembrie 2006 cu o primă cerere Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău pentru a depune actele necesare redobândirii cetăţeniei române în condiţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, solicitarea sa fiind respinsă pentru motivul că trebuie să depună mai întâi o cerere de intenţie pentru a fi programată în vederea depunerii documentelor necesare. La data de 02 iulie 2009, reclamanta a adresat o nouă cerere la care nu a primit nici un răspuns.
În raport cu circumstanţele cauzei şi obiectul acţiunii, instanţa de recurs constată că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a stabili data la care reclamanta poate depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, precum şi faptul că, în speţă, nu este vorba doar de refuzul de soluţionare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiţionare.
Înalta Curte are în vedere şi faptul că reclamanta nu a solicitat soluţionarea favorabilă a cererii de redobândire a cetăţeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea şi documentele necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Conform principiului tempus regit actum, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, modificat prin OUG nr. 147/2008, forma în vigoare la data depunerii de către reclamantă a cererilor.
„Persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire sau de acordare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 101, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.".
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, faţă de data depunerii celor două petiţii, a fost încălcat termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantei pentru stabilirea datei la care va fi invitată să depună documentele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, în condiţiile art. 101 şi art. 12 din Legea nr. 21/1991.
Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noţiunea de „termen rezonabil" nu este reglementată în legislaţia naţională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudenţa CEDO s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate şi exclusiv rezidenţilor din ţara a cărei cetăţenie o solicită.
Este adevărat că Legea nr. 21/1991 nu prevede expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluţionare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române depuse conform art. 101 şi art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în jurisprudenţa CEDO.
Totodată, este de reţinut faptul că şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 – Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii".
De asemenea, la pct. II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreţionare de către autorităţile administrative este menţionat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreţionare, autoritatea administrativă trebuie să adopte Decizia într-un termen rezonabil.
În consecinţă, este de la sine înţeles faptul că, în privinţa termenului rezonabil, deşi acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia dedusă judecăţii, conduita autorităţii administrative se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei.
Totodată, Curtea reţine că instanţa de fond în mod corect a avut în vedere dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, conform cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie". Aceasta întrucât, atâta timp cât statul român şi-a asumat, în baza art. 101 din Legea nr. 21/1991, obligaţia de a acorda cetăţenia română persoanelor care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, în calitate de stat semnatar al respective Convenţii are, conform dispoziţiilor respective, obligaţia de a respecta termenul rezonabil în procedura de examinare a cererilor ce îi sunt adresate în acest sens.
Curtea are în vedere şi faptul că nici până la data soluţionării prezentului recurs, pârâul nu a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Este neîntemeiată susţinerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea judecătorească nu are competenţa de a stabili termenul în care autoritatea publică a fost obligată, prin sentinţa recurată, să primească cererea reclamantei, întrucât instanţa de fond nu a făcut altceva decât să soluţioneze capătul de cerere cu care a fost legal învestită în raport cu competenţa legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
La pronunţarea prezentei decizii, instanţa are în vedere şi practica judiciară anterioară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 647 din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4422/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4452/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
