ICCJ. Decizia nr. 4477/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4477/2010
Dosar nr. 869/36/2010
Şedinţa publică din 21 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 273/CA din 29 iulie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiei emise de autoritatea pârâtă nr. 2522 din 26 mai 2010, formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, şi anume, cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Astfel, în ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat, reclamantul nu a administrat probe în dovedirea nelegalităţii actului administrativ atacat, rezumându-se în a invoca doar aspecte de fond, respectiv imposibilitatea de a se implica în mod direct prin deplasarea la faţa locului într-un eveniment de natură penală, potrivit dispoziţiei şefului ierarhic şi datorită stării de sănătate implicarea sa a fost indirectă prin dispunerea de măsuri prin telefon.
În privinţa pagubei iminente, reclamantul a arătat că aceasta este reprezentată de drepturile salariale de care va fi lipsit ca urmare a dispoziţiei de sancţionare, or, instanţa a reţinut că pentru a aprecia dacă executarea unui act administrativ conduce la crearea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, este necesar ca respectiva pagubă să nu fie tocmai consecinţa emiterii actului administrativ, pentru că, în speţă, în cazul în care se va constata nelegalitatea respectivului act, reclamantul va primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsit.
Totodată, judecătorul fondului a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unor credite care nu vor putea fi plătite ca urmare a diminuării salariului, neplată care ar atrage dobânzi sau alte sancţiuni pecuniare conform clauzelor contractuale, ce ar fi reprezentat un prejudiciu în sensul legii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul C.D.
Soluţia Curţii de apel a fost criticată din perspectiva art. 304 pct. 9 cu referire la art. 3041 C. proc. civ., arătându-se că în mod greşit această instanţă a apreciat ca nefiind cumulativ îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În esenţă, recurentul a reiterat motivele invocate în faţa primei instanţe subliniind că înscrisurile existente la dosar şi care dovedesc starea de boală în care se află în data de 09 februarie 2010 şi imposibilitatea de deplasare la faţa locului pentru a conduce activităţile de cercetare în cazul unui eveniment de natură penală din mun. Mangalia se constituie în împrejurări de fapt de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Totodată, în condiţiile în care a considerat nelegală dispoziţia de sancţionare contestată pentru modalitatea de efectuare a cercetării prealabile faţă de dispoziţiile art. 28 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, cât şi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 29 şi 30 din acelaşi ordin, s-a apreciat că a fost îndeplinită condiţia „cazului bine justificat”.
În privinţa celei de-a doua cerinţe legale pentru suspendarea executării actului administrativ, şi anume paguba iminentă, aceasta a fost deja creată prin diminuarea salariului cu aproximativ 50%, fiind evidente consecinţele imediate şi directe asupra sa şi a familiei sale întrucât nu mai pot fi executate obligaţiile pe care şi le-a asumat recurentul în contractele de credit/de asigurare încheiate.
Prin întâmpinare, intimatul Inspectoratul General al Poliţiei Române a combătut punctual motivele de recurs, apreciind că în speţă nu se poate reţine existenţa unor motive care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ contestat şi nici faptul că prin executarea acestui act reclamantul ar fi supus unei vătămări iminente şi ireparabile.
Examinând cauza prin prisma criticilor recurentului şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., având în vedere dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 15 raportat la art. 14 din Legea contenciosului administrativ, şi probatoriul administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei recurate.
În materia suspendării executării actului administrativ, doctrina a stabilit că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate fiind supus regulii executării imediate şi din oficiu, iar pentru înlăturarea acestei reguli, la cererea părţii interesate, este necesar ca instanţa să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz în parte, probatoriu care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate.
Aşa cum rezultă din art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, măsura întreruperii temporare a efectelor unui act administrativ este o măsură de excepţie care poate opera numai în condiţiile îndeplinirii cumulative a două condiţii: existenţa cazului bine justificat şi a pericolului producerii unei pagube iminente, aşa cum sunt aceste sintagme definite prin art. 2 alin. (1) lit. t) şi lit. ş) din acelaşi act normativ.
Verificarea îndeplinirii celor două condiţii presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
Considerentele sentinţei recurate demonstrează fără putinţă de tăgadă că la o astfel de analiză a procedat judecătorul fondului.
Obiectul cererii de suspendare a executării a vizat dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei Române nr. 2522 din 26 mai 2010 prin care reclamantul C.D. – comisar-şef de Poliţie, adjunct al şefului I.P.J. Constanţa – a fost sancţionat cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut” pentru abaterea disciplinară de „neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici” prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din ordinul nr. 400/2004 şi art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 (ambele cu modificările şi completările ulterioare).
În verificarea condiţiilor cerute de lege care trebuie să fie îndeplinite cumulativ, instanţa de fond s-a raportat la probele administrate şi la prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.
În mod corect s-a apreciat că aspectul legat de imposibilitatea reclamantului de a se implica în mod direct prin deplasarea la faţa locului într-un eveniment de natură penală, potrivit dispoziţiei primite de la şeful ierarhic, datorită stării de sănătate, nu se circumscrie noţiunii de „caz bine justificat”, fiind mai degrabă un aspect de fond care poate avea însemnătate şi poate duce la înlăturarea sancţiunii disciplinare numai în urma administrării de probe.
Rolul instanţei în analiza unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ este doar acela de a observa în ce măsură există împrejurări de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului a cărui suspendare se cere.
Referitor la paguba iminentă considerată de reclamant ca reprezentând drepturile salariale de care va fi lipsit ca urmare a dispoziţiilor de sancţionare, abordarea primei instanţe este, de asemenea, corectă şi legală, apreciindu-se că prejudiciul material viitor şi previzibil nu trebuie să fie tocmai consecinţa emiterii actului administrativ deoarece în cazul în care se va constata nelegalitatea actului reclamantul va primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsit.
Înscrisurile depuse în faţa instanţei de control judiciar (două poliţe de asigurare de viaţă contractate cu începere de la data de 08 august 2006) nu suplinesc dovezile pe care recurentul-reclamant trebuia să le aducă pentru a demonstra iminenţa şi gravitatea pagubei.
Înalta Curte constată că abordarea instanţei fondului prin neaplicarea, în speţă, a prevederilor art. 15 cu referire la art. 14 din Legea contenciosului administrativ este în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ.
Şi potrivit acestei Recomandări măsurile de protecţie provizorie – care îmbracă, aici, forma suspendării executării – pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
În contextul dat, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.D. împotriva sentinţei civile nr. 273/CA din 29 iulie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4595/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1595/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
