ICCJ. Decizia nr. 4491/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4491/2010
Dosar nr. 2555/2/2008
Şedinţa publică din 22 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată la data de 25 aprilie 2008 reclamanta SC R.P.I. SRL - prin lichidator judiciar C.I.P.I.P.M. - a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei de 5.612.956 lei cu titlu de daune produse urmare emiterii deciziei nr. 205 din 23 iunie 2005, act administrativ emis de pârât, prin C.A.A.F.I.P.A.S.M.
În susţinerea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 26 februarie 2004, pârâtul a emis autorizaţia de antrepozit fiscal nr. 407, prin care s-a autorizat funcţionarea antrepozitului fiscal de producţie cu sediul în Bucureşti, sector 1, pentru produse accizabile de tipul băuturilor spirtoase, îmbuteliere ţuică şi îmbuteliere vinuri liniştite.
Reclamanta a mai susţinut că la data de 07 iunie 2006, A.N.A.F. – D.A.F. a întocmit procesul verbal nr. 2025/2006 prin care s-a reţinut că 5 rezervoare din cele 13 proprietatea reclamantei nu au certificate de calibrare.
Având în vedere acest proces - verbal, a fost emisă Decizia nr. 205 din 23 iunie 2005 de către Ministerul Finanţelor Publice - C.A.A.F.I.P.A.S.M. prin care s-a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal nr. 407 din 26 februarie 2004 pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 183 lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Prin sentinţa civilă nr. 878 din 26 martie 2007 pronunţată în dosarul nr. 31.554/2/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, a admis plângerea şi a dispus anularea acestei decizii ca fiind nelegală, iar prin Decizia nr. 4126 din 30 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus respingerea recursului declarat de Ministerul Economiei si Finanţelor, C.A.F.I.P.A.S.M.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 1603 din 31 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantei SC SRL şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.612.556 lei cu titlu de daune.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 205 din 23 iunie 2005, C.A.A.F.I.P.A.S.M., a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal nr. 407 din 26 februarie 2004, eliberată Societăţii comerciale R.P.I. SRL ca urmare a nerespectării prevederilor art. 183 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal al României.
Contestaţia formulată de societatea comercială în vederea anulării deciziei de revocare a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia aceleiaşi comisii.
Instanţa a mai reţinut că prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nelegalitatea deciziilor emise de pârât, ca atare, culpa acestuia fiind dovedită.
De asemenea, raportul de expertiză contabilă întocmit de către expert, a probat existenţa prejudiciului şi întinderea acestuia, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată.
Pe baza constatărilor expertului, instanţa a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu real, cert şi actual, urmare măsurilor dispuse de pârât şi a căror nelegalitate a fost constatată irevocabil de instanţa de judecată.
3. Recursul declarat de către Ministerul Finanţelor Public.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a declarat recurs invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
În concret, recurentul susţine nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate pentru motivele expuse în continuare.
3.1. Încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul afirmă că nu a fost convocat la expertiza contabilă dispusă de instanţa de fond, nu i s-au analizat obiecţiunile formulate împotriva concluziilor expertului şi, în general, poziţia sa procesuală referitoare la administrarea acestui mijloc de probă a fost complet ignorată.
3.2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În dezvoltarea acestui motiv recurentul arată că motivarea sentinţei, pe fondul cauzei, se rezumă la trei fraze care fac abstracţie de apărările sale, rămase în întregime neanalizate, contrar dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
3.3. Instanţa a soluţionat greşit excepţia de tardivitate a acţiunii.
Recurentul consideră că reclamanta cunoştea existenţa pagubei încă de la introducerea acţiunii ce a avut ca obiect anularea deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, adică încă din anul 2005, neexistând nici un impediment pentru formularea cererii de despăgubiri la acel moment sau, cel mult, în interiorul termenului de decădere de un an care curge de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
3.4. S-a stabilit nelegal perioada în care actul administrativ anulat şi-a produs efectele.
La acest punct, recurentul arată că nu există nici un element care să justifice calcularea prejudiciului pentru perioada septembrie 2004- mai 2009. Intimata şi-a putut desfăşura activitatea până la data de 28 iulie 2005, urmare efectului suspensiv al contestaţiei administrative formulate, iar după pronunţarea deciziei nr. 4126 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică la data de 30 octombrie 2007, reclamanta îşi putea relua activitatea de antrepozit fiscal.
Conchizând, recurentul indică perioada pentru care trebuia analizat eventualul prejudiciu ca situându-se în intervalul iulie 2005-octombrie 2007.
3.5. Estimarea prejudiciului, realizată de expert, nu are nicio bază legală.
Recurentul şi-a structurat critica în şase puncte, corespunzătoare fiecărui obiectiv al expertizei contabile, reluând obiecţiunile formulate împotriva acesteia.
În esenţă, consideră că expertiza nu s-a bazat pe date furnizate din situaţiile financiare anuale pentru perioada 2000 -2004 şi pe legislaţia în vigoare la acea dată ci s-a raportat subiectiv la susţinerile intimatei, motiv pentru care s-a şi calculat un prejudiciu mult mai mare decât cel pretins: 12.303.541,94 lei.
3.6. Recurentul nu datorează nicio sumă cu titlu de despăgubiri.
Pe fondul cauzei, recurentul afirmă că intimata nu a făcut dovada că avea capacitatea de a produce cantitatea de alcool precizată, că avea asigurată desfacerea ori că nu avea la îndemână alte mijloace pentru înlăturarea pierderilor, de pildă să valorifice utilajele şi echipamentele pentru a se evita degradarea şi pentru a onora plata ratelor şi a altor obligaţii. În plus, recurentul a fost obligat să emită actul administrativ „la propunerea Direcţiei antifraudă fiscală".
4. Apărările formulate de intimată
Intimata SC R.P.I. SRL nu a formulat întâmpinare, însă prin „notele de şedinţă" depuse după închiderea dezbaterilor, dar înainte de pronunţare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că potrivit art. 208 C. proc. civ. nu este obligatorie citarea părţilor decât în cazul în care este necesară o lucrare la faţa locului, or, în cazul de faţă, expertiza s-a efectuat doar în baza documentelor justificative aflate la dosar.
Referitor la excepţia de tardivitate a acţiunii, intimata afirmă că dreptul său de a solicita despăgubiri s-a născut potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, la momentul pronunţării instanţei de recurs, respectiv la data de 30 octombrie 2007 iar nu la data soluţionării contestaţiei administrative.
Cât priveşte fondul cauzei, apreciază că soluţia Curţii de apel este legală.
Împrejurarea că expertul contabil a calculat o valoare mai mare a prejudiciului decât cea pretinsă nu afectează soluţia pronunţată, instanţa fiind ţinută doar de pretenţiile formulate de intimată, care nu au fost majorate în condiţiile art. 132 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatei, cât şi sub toate aspectele în condiţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele arătate în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă SC R.P.I. SRL a învestit instanţa de contencios administrativ competentă cu o acţiune în despăgubiri, fundamentată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat:
„(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".
După cum s-a arătat la pct. I.1 şi I.2 din decizie, prin sentinţa civilă nr. 879 din data de 26 martie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis plângerea formulată de SC R.P.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - C.A.A.F.I.P.A.S.M., cu consecinţa anulării deciziei nr. 205 din data de 23 iunie 2005 emisă de pârât. Această hotărâre judecătorească a devenit irevocabilă la data de 30 octombrie 2007, prin Decizia nr. 4126 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor ca nefondat.
Prin actul administrativ anulat irevocabil de instanţe, Decizia nr. 205 din data de 23 iunie 2005 emisă de recurentul din prezenta cauză, se revocase autorizaţia de antrepozit fiscal nr. 407 din 26 februarie 2004 pentru produse accizabile de tipul băuturilor spirtoase, îmbuteliere ţuică şi îmbuteliere vinuri liniştite.
Ca efect al executării sale, intimata a înregistrat un prejudiciu, detaliat în acţiune ca având mai multe componente ce au constituit obiect de analiză pentru expertul contabil, respectiv:
- producţia nerealizată în perioada 2004-2007;
- pierderile înregistrate ca urmare a degradării antrepozitului fiscal şi utilajelor;
- pierderi determinate de scoaterea brandului şi a societăţii înseşi de pe piaţă;
- pierderea fabricii de alcool pentru neplata ratelor;
- pierderi apărute prin neplata obligaţiilor fiscale la bugetul de stat.
Pentru coerenţa motivării vor fi examinate criticile formulate de recurent într-o ordine logică, reflectându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dar şi specificitatea materiei examinate.
1.1. Referitor la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Din dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 554/2004, precitat, rezultă că în situaţia în care se formulează pe cale separată o cerere pentru despăgubiri termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Prin urmare este nerelevantă împrejurarea susţinută de recurent, că intimata-reclamantă „cunoştea existenţa pagubei" încă de la data introducerii acţiunii, câtă vreme legiuitorul a legat începutul cursului prescripţiei extinctive de un alt moment, acela al cunoaşterii întinderii pagubei.
Prima instanţă a rezolvat în mod legal această excepţie prin încheierea pronunţată la data de 4 februarie 2009, argumentând judicios în sensul că, în mod obiectiv, întinderea pagubei nu putea fi cunoscută decât la data rămânerii irevocabile a sentinţei prin care s-a anulat actul administrativ nelegal. În raport de această dată: 30 octombrie 2007, cererea de chemare în judecată înregistrată la 25 aprilie 2008 (trimisă prin poştă la 23 aprilie 2008) este formulată în termen.
Aşa fiind, acest motiv de recurs este nefondat.
1.2. Referitor încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Prin obiecţiunile formulate la data de 6 ianuarie 2010, la prima zi de înfăţişare după depunerea raportului de expertiză contabilă, pârâtul a invocat, cu respectarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea acestuia pentru mai multe motive.
Aceste obiecţiuni nu au fost examinate de prima instanţă, ele rămânând nesoluţionate.
Este real că, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., citarea părţilor nu era necesară în cauză, fiindcă expertiza nu reclama o lucrare la faţa locului, însă obiecţiunile formulate de Ministerul Finanţelor Publice erau mult mai ample, ele conţinând argumente ale părţii care contraziceau punctul de vedere exprimat de expert în privinţa fiecăruia dintre cele şase obiective. Omisiunea instanţei de a le analiza a afectat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare care guvernează procesul civil (lato sensu) şi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Ca urmare, cu rezerva anterior arătată, legată de prevederile art. 208 alin. (1) C. proc. civ., acest motiv de recurs este fondat.
1.3. Referitor la nemotivarea hotărârii
Acest motiv de recurs este strâns legat de precedentul, întrucât, în partea referitoare la întinderea prejudiciului nu se face nicio referire la apărările intimatului, fiind preluate pur şi simplu concluziile expertului şi susţinerile reclamantei.
Cum din motivarea succintă a sentinţei,instanţa de recurs nu poate stabili dacă problemele esenţiale invocate de pârât au fost totuşi examinate, se constată că exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu au fost respectate, aşa încât şi acest motiv de recurs este fondat.
1.4. Referitor la perioada în care actul administrativ anulat şi-a produs efectele
Expertul contabil, preluând susţinerile reclamantei, a calculat profitul nerealizat, ca şi componentă a prejudiciului înregistrat de societatea comercială, pe perioada septembrie 2004 – mai 2009.
Prima instanţă nu şi-a argumentat soluţia nici din această perspectivă.
Decizia nr. 205 din 23 iunie 2005 prin care C.A.A.F.I.P.A.S.M. a revocat autorizaţia intimatei-reclamante şi-a produs efectele începând cu data de 28 iulie 2005, urmare efectului suspensiv al contestaţiei formulate, conform art. 185 alin. (5)2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (în vigoare în momentul emiterii deciziei).
Odată cu pronunţarea deciziei irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, 30 octombrie 2007, efectele actului administrativ au încetat.
Ca urmare, intimatei-reclamante i se cuvin despăgubiri pentru prejudiciul înregistrat în intervalul cuprins între 28 iulie 2005 – 30 octombrie 2007.
Susţinerile acesteia în sensul că efectele executării deciziei nr. 205 din data de 23 iunie 2005 prin care recurentul i-a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal s-au întins până în anul 2009, când s-a deschis procedura insolvenţei împotriva sa, sunt lipsite de suport probator.
În concret, nu s-a demonstrat că după data de 30 octombrie 2007 activitatea intimatei reclamante a fost afectată în vreun mod de actul administrativ indicat, cu atât mai mult cu cât, între timp, s-a emis o nouă decizie de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, nr. 119 din data de 27 august 2008 iar aceasta din urmă nu a mai fost contestată.
De altfel, chiar apărătorul intimatei a admis că intervalul de timp pentru care i se cuvin despăgubiri este mai redus decât cel indicat în cererea de chemare în judecată, după cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii.
Prin urmare, şi acest motiv de recurs este fondat.
1.5. Referitor la existenţa răspunderii recurentulu.
La pct. I.3.6 al deciziei recurentul critică fondul soluţiei adoptate de Curtea de apel, afirmând că, în realitate, răspunderea sa patrimonială nu poate fi atrasă întrucât nu s-au demonstrat două elemente obligatorii: fapta sa ilicită şi existenţa unui prejudiciu real.
Susţinerile recurentului nu sunt fondate.
Actul administrativ emis de recurent a fost anulat de Curtea de apel pentru greşita aplicare a prevederilor art. 183 lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu o motivare însuşită de instanţa de recurs, în sensul că cele cinci rezervoare necalibrate identificate în urma controlului derulat de Direcţia Antifraudă Fiscală nu erau folosite în mod efectiv pentru depozitarea produselor din grupa alcoolului etilic şi nu erau montate definitiv.
Ca urmare „fapta ilicită" – element al răspunderii delictuale în sens civil – există şi constă tocmai în emiterea actului administrativ nelegal.
Cât priveşte elementul exonerator de răspundere invocat, respectiv neimputabilitatea emiterii actului administrativ, Înalta Curte reţine că teza recurentului nu poate fi primită. Împrejurarea că Decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost emisă „la propunerea Direcţiei Antifraudă Fiscală" nu poate conduce la finalitatea scontată, câtă vreme această direcţie este, la rândul ei, o structură din cadrul recurentului şi, în orice caz, aceasta a formulat numai o propunere, după cum afirmă însuşi recurentul.
În fine, existenţa prejudiciului nu poate fi negată. După cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Decizia nr. 4126 din 30 octombrie 2007, anterior menţionată, activitatea principală a intimatei-reclamante consta tocmai în fabricarea băuturilor alcoolice distilate (cod CAEN nr. 1591).
Or, în condiţiile în care, ca efect al emiterii deciziei nr. 205 din 23 iunie 2005 de către C.A.A.F.I.P.A.S.M., societatea comercială nu şi-a mai putut desfăşura această activitate, prejudiciul suferit rezultă ex re.
Cât priveşte întinderea acestuia, aspect dezvoltat de recurent în cuprinsul motivului de recurs prezentat la pct. I.3.5 din decizie, aceasta urmează să se stabilească de către instanţa de trimitere care va dispune refacerea raportului de expertiză contabilă, cu luarea în considerare a dezlegărilor stabilite în prezenta decizie, precum şi a obiecţiunilor formulate de recurentul-pârât, dar numai în privinţa acestui aspect (al componentelor şi întinderii prejudiciului).
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele prezentate la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., constatând că modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară refacerea expertizei contabile în limitele arătate, se va admite recursul şi se va casa sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1603 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4480/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 4526/2010. Contencios → |
|---|
