ICCJ. Decizia nr. 4534/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4534/2010
Dosar nr. 16453/3/200.
Şedinţa publică din 26 octombrie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 451 din 26 ianuarie 2010, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC Y.Q.C. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti şi în consecinţă, a anulat adresa nr. 2610677 din 5 ianuarie 2009 emisă de pârâtă, obligând-o să emită autorizaţia de muncă solicitată de reclamantă, pentru cetăţeanul chinez H.J.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, prin acţiunea formulată, iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a solicitat anularea adresei nr. 2610677 din 5 ianuarie 2009 prin care pârâta a soluţionat nefavorabil cererea sa privind emiterea autorizaţiei de muncă, pentru lucrători permanenţi, pentru cetăţeanul chinez H.J. cu motivarea că existenţa a 2 şomeri înregistraţi la A.M.O.F.M. pentru funcţia de calculator preţ cost, nu înseamnă încălcarea procedurii de realizare a unei selecţii legale, deoarece numărul posturilor vacante scoase de societate acoperă şi persoanele înregistrate în şomaj dar acestea nu au fost interesate de ofertă, astfel cum rezultă din procesul verbal de selecţie, iar împrejurarea că administratorul firmei are el însuşi permis de şedere în scop de muncă la altă firmă, nu prezintă relevanţă în speţă.
S-a mai reţinut că, prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat nerespectarea de către angajator a dispoziţiilor art. 3 lit. o) şi art. 4 alin. (1) din OUG nr. 56/2007, care instituie o măsură de protecţie a forţei de muncă autohtone.
În acest context instanţa de fond a apreciat că actul administrativ contestat exprimă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care, din probele administrate rezultă că cei doi cetăţeni români care figurau în evidenţe ca fiind disponibili pentru postul de „calculator preţ cost" nu au dorit să se angajeze la societatea reclamantă, nefiind deci interesaţi de oferta acesteia, pe de o parte, iar pe de altă parte, în speţă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (1) din OUG nr. 56/2007, pentru eliberarea autorizaţiei de muncă solicitate, atâta vreme cât cetăţeanul român disponibil nu-şi manifestă intenţia de a se angaja în acelaşi loc de muncă, nefiind astfel încălcate măsurile de protecţie instituite prin ordonanţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti.
În motivarea recursului său, Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti a arătat în esenţă următoare:
Sentinţa de fond este netemeinică şi nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Refuzul eliberării autorizaţiei de muncă a fost întemeiat pe nerespectarea de către angajator a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (1) din OUG nr. 56/2007 cu modificările şi completările ulterioare.
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru eliberarea autorizaţiei de muncă solicitate de intimata - reclamantă întrucât postul vacant în discuţie neputând fi ocupat de niciunul dintre cei doi cetăţeni români, dată fiind opţiunea acestora de a nu se angaja pe postul respectiv, poate fi ocupat de cetăţeanul străin.
Consideră recurenta că prin prevederile art. 7 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 56/2007 şi art. 3 alin. (1) lit. a) rezultă că nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru eliberarea autorizaţiei de muncă, întrucât în speţă locul de muncă pentru care s-a solicitat autorizaţia poate fi ocupat de cetăţeni români.
Se arată că sintagma „locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de cetăţeni români" nu se referă la o acţiune încheiată, legiuitorul nu spune „nu se ocupă" ci „nu se pot ocupa".
A mai arătat recurenta că această condiţie impusă de lege nu reprezintă un criteriu de departajare ci este o condiţie de analiză a pieţei muncii care stabileşte în ce măsură un loc de muncă poate fi ocupat de un cetăţean român.
În alte condiţii, se arată de recurentă, orice angajator interesat în fapt de a solicita încadrarea expresă a unui străin va scrie în procesul verbal de selecţie că deşi au fost şomeri nu s-au prezentat la selecţie şi pe cale de consecinţă au făcut dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute de lege.
Considerentele instanţei de recurs
Înalta Curte analizând motivele de recurs invocate, normele legale incidente în cauză precum şi prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ. constată că acestea sunt nefondate.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 56/2007 "Străinii pot fi încadraţi în muncă pe teritoriul României la angajatori care funcţionează în mod legal, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de cetăţeni români, ai altor state membre ale Uniunii Europene, ai statelor semnatare ale Acordului privind Spaţiul Economic European, precum şi de rezidenţi permanenţi pe teritoriul României".
De asemenea art. 4 alin. (1) din OUG nr. 56/2007 arată că „Autorizaţia de muncă poate fi eliberată, la cererea angajatorului, de către Oficiul Român pentru Imigrări, pentru străinii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legislaţia română cu privire la regimul străinilor, încadrarea în muncă şi detaşarea acestora pe teritoriul României."
Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii raportată la situaţia de fapt existentă în speţă.
Astfel, se apreciază că în condiţiile în care existau 2 şomeri înregistraţi la A.M.O.F.M. pentru funcţia de - calculator preţ - cost - iar aceşti şomeri nu au dorit să ocupe postul vacant de la intimata - reclamantă - nefiind interesaţi de oferta de muncă - aşa cum rezultă din procesul - verbal de selecţie, aceasta înseamnă că reclamanta îndeplineşte condiţiile pentru eliberarea autorizaţiei de muncă.
Nu se poate spune că măsura de protecţie a forţei de muncă autohtone nu s-a efectuat. În fapt prioritatea de angajare a cetăţenilor români în raport cu cetăţenii străini trebuie apreciată în concret, la momentul solicitării autorizaţiei de muncă. Or la acel moment cetăţenii şomeri au refuzat locul de muncă oferit.
Susţinerea recurentei în sensul că nu este vorba despre o acţiune încheiată este greşită deoarece legiuitorul nu a arătat care sunt motivele pentru care locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de cetăţenii români".
De aceea se apreciază în concret la fiecare caz în parte motivele pentru care aceste locuri vacante nu pot fi ocupate de cetăţenii români şomeri.
În speţă, instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu pot fi ocupate locurile vacante de către şomerii înregistraţi - cetăţeni români întrucât aceştia au refuzat acest loc vacant .
În raport de cele arătate mai sus, Înalta Curte potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 451 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4527/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4543/2010. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
