ICCJ. Decizia nr. 4508/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4508/2010
Dosar nr. 1211/59/2009
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii G.F., J.A.J.G. şi A.M.I.J. (născută G.) au chemat în judecată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să desemneze în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii un evaluator pentru apartamentele 1, 3, 4 şi 5 şi terenul aferent din imobilul situat în Arad, precum şi să emită titlul de despăgubiri pentru imobilele mai sus indicate, în termen de 30 de zile după efectuarea evaluării.
În motivarea cererii s-a arătat că la data de 24 iulie 2001, antecesorul reclamanţilor a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Arad. La data de 19 mai 2006, Primăria Arad, prin dispoziţia nr. 966, a dispus acordarea de măsuri reparatorii constând în titluri de despăgubire la Fondul Proprietatea în condiţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII. Dosarul administrativ a fost transmis la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în mai 2006, unde a fost înregistrat sub nr. 27968/CC.
S-a învederat ca deşi au trecut aproximativ 8 ani de la data la care antecesorul reclamanţilor a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea pentru obţinerea de despăgubiri şi mai mult de 3 ani de când dosarul administrativ a ajuns la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cererea a rămas nesoluţionată.
S-a mai arătat că, urmare a cererii formulate, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor le-a comunicat că a modificat modul de soluţionare a cererilor, dar că dosarul rămâne nesoluţionat.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de reclamanţii G.F., J.A.J.G. şi A.M.I.J. (născută G.) în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să desemneze în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri un evaluator pentru apartamentele 1, 3, 4 şi 5 şi terenul aferent imobilului situat în Arad, şi să emită titlul de despăgubiri pentru imobilele mai sus menţionate în termen de 30 de zile după efectuarea evaluării.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că antecesorul reclamanţilor, numitul G.L.T., a formulat în data de 24 iulie 2001 notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Arad.
Notificarea mai sus menţionată s-a soluţionat prin dispoziţia nr. 966 din 19 mai 2006 prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii constând în titluri de despăgubire la Fondul Proprietatea în condiţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII.
Dosarul administrativ a fost transmis la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în luna mai 2006, fiind înregistrat sub nr. 27968/CC.
În lege se menţionează în mod expres în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
S-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Instanţa de fond a constatat că după acest moment nu s-a mai efectuat nicio operaţiune de către instituţia pârâtă.
Pârâta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de soluţionare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală.
Instanţa de fond a constatat că pârâta avea obligaţia de a trimite dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare desemnate, iar conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererilor reclamantei de emitere a titlurilor de despăgubire aduce grave prejudicii reclamanţilor.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că diferenţa între un dosar selectat aleatoriu în baza deciziei nr. 2/2006 care a fost abrogată şi un dosar repartizat în baza deciziei nr. 2815/2008 constă în faptul că un dosar selectat avea numit deja un evaluator.
În cazul în care un dosar este repartizat în baza deciziei nr. 2815/2008, după analiza acestuia, dacă se constată că este complet, urmează a se desemna un evaluator, apoi se trimite la evaluare.
Or, instanţa de fond, susţine astfel în mod greşit, că pârâta avea obligaţia de a trimite dosarul la evaluare, deşi acesta nu avea desemnat un evaluator.
Se mai arată că instanţa a reţinut greşit şi faptul că pârâta nu a invocat împrejurarea că reclamanţii nu ar fi depus la dosar toate înscrisurile, singura justificare invocată fiind determinată de ordinea înregistrării dosarelor.
Recurenta mai arată faptul că în apărările sale a arătat că de la dosar lipseşte situaţia încasării despăgubirilor, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Recurenta mai precizează că nu se poate reţine culpa instituţiei privind durata de soluţionare a dosarelor de despăgubire, deoarece în exercitarea atribuţiilor sale, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 2815/2008 prin care a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor de despăgubire.
Mai mult, conform art. 2 din aceeaşi decizie, „proporţional, din fiecare categorie mai sus arătată şi în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate şi constatate a fi complete, vor fi trimise la evaluare”.
Această soluţie s-a impus ca urmare a practicii judiciare în materie şi pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la înfiinţare (2005).
În sfera dreptului comunitar, principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare”.
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanţilorla aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanţilor, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente.
Susţinerile recurentei privind ordinea de soluţionare a dosarelor pot fi reţinute doar în măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut referire mai sus.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 35 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4507/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4510/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
