ICCJ. Decizia nr. 4639/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4639/2010
Dosar nr. 1308/91/200.
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 238 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a desfiinţat Hotărârea nr. 186/2009 emisă de Colegiul Director al autorităţii pârâte, prin care s-a apreciat că faptele reţinute în sarcina numitului C.M. reprezintă hărţuire în conformitate cu art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, republicată, şi a înlăturat sancţiunea aplicată acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în cauză nu operează nici unul dintre criteriile expres menţionate de art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, ci doar aprecierea că petiţionara a suferit prin asimilare o degradare şi o ofensă datorită animozităţilor existente între ea şi reclamant. O astfel de apreciere, arată prima instanţă, a fost însă ruptă din contextul raporturilor de subordonare existente între petiţionară şi reclamant, care în mod regulamentar şi legal i-a refuzat acordarea concediului de odihnă, justificat de nevoile instituţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul, susţinând că este netemeinică şi nelegală.
In motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată în esenţă că instanţa de fond a interpretat greşit normele legale aplicabile în speţă, respectiv art. 20 alin. (6), art. 2 alin. (4) şi (5) din OG nr. 137/2000, în sensul că a admis ca probe înscrisuri, ce nu au fost prezentate membrilor Colegiului Director şi că în mod greşit a apreciat ca fiind limitativă enumerarea de către lege a criteriilor de determinare a comportamentului ce constituie hărţuire, potrivit prevederilor legale susmenţionate.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Prin actul contestat, Hotărârea nr. 186/2009 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, intimatul-reclamant C.M. a fost sancţionat cu amendă, reţinându-se în sarcina acestuia săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Astfel, se arată în actul sus menţionat, reclamantul a avut un comportament faţă de petentă, constând în aceea că, în comparaţie cu alte persoane şi fără o justificare obiectivă, i s-a refuzat în mod repetat acordarea concediului solicitat, i s-a pus în vedere să întocmească rapoarte săptămânale de activitate şi a fost trecută absentă în ziua de 19 septembrie 2008, ceea ce a condus la crearea pentru petentă a unui cadru intimidant, ostil, degradant, ofensiv.
Apreciază Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării că motivul pentru care petentă a fost astfel tratată a fost faptul că reclamantul a învinuit-o că ar fi divulgat presei informaţii interne, putându-se, aşadar, stabili drept criteriu de discriminare „convingerea atribuită petentei de către reclamant", prezumţia privind acest motiv fiind întărită chiar de reclamant, în punctul de vedere transmis autorităţii emitente.
S-a reţinut, prin actul contestat, că faptele prezentate reprezintă hărţuire în conformitate cu art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, republicată.
Potrivit dispoziţiilor legale susmenţionate, „Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv".
Rezultă, aşadar, că, pentru a fi calificat drept „hărţuire", în sensul prevederilor legale citate, un comportament trebuie să întrunească, în mod cumulativ, următoarele două condiţii: a) să aibă drept temei un criteriu ca cele enumerate exemplificativ de textul legal şi b) să aibă ca rezultat crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv pentru persoana căreia îi este aplicat.
In speţă, s-a reţinut de către autoritatea recurentă că reprezintă hărţuire comportamentul intimatului-reclamant faţă de petentă, constând în refuzul repetat de acordare a concediului de odihnă, solicitarea de a întocmi rapoarte săptămânale de activitate şi trecerea în condica de prezenţă a instituţiei, ca fiind absentă în ziua de 19 septembrie 2008.
In ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unui criteriu, ca temei al comportamentului incriminat al intimatului, autoritatea recurentă a reţinut prin actul contestat că acesta este reprezentat de „convingerea atribuită petentei de către reclamant" în legătură cu învinuirea că ar fi divulgat presei informaţii interne.
Prin criteriu se înţelege, însă, un principiu, o normă care să poată fi considerată drept temei al comportamentului incriminat, iar nu o simplă împrejurare sau situaţie de fapt, ca cea invocată în actul contestat, referitoare la „învinuirea de a fi divulgat presei informaţii interne".
Pe de altă parte, din formularea folosită în actul de sancţionare, nu se înţelege ce fel de „convingere" a petentei consideră autoritatea emitentă că ar fi determinat comportamentul incriminat al intimatului, lăsându-se impresia că termenul respectiv este utilizat în sensul său de „certitudine" iar nu în sensul atribuit de art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, care este acela de „concepţie cu privire la un anumit aspect al vieţii: social, politic etc".
Referindu-se la cea de-a doua condiţie, autoritatea emitentă a actului contestat reţine că, prin comportamentul său, intimatul-reclamant a condus la crearea pentru petentă a unui cadru intimidant, ostil, degradant, ofensiv, fără a preciza, însă, în ce ar consta acest cadru.
Aceasta, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit definiţiei legale a noţiunii de „hărţuire", pentru ca această a doua condiţie să fie îndeplinită, este necesar ca acel comportament, determinat de un anumit criteriu, nu doar să fie apt să producă, ci efectiv să aibă ca rezultat crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv pentru persoana căreia îi este aplicat. Or, nu poate fi asociată noţiunea de „intimidare" cu atitudinea petentei de a solicita acordarea concediului, în mod repetat, de patru ori în decursul a numai o săptămână.
Această condiţie presupune, de asemenea, aplicarea într-un mod metodic, repetat a comportamentului incriminat, care, deci, trebuie să aibă o anumită continuitate. Or, în speţă, nici sub acest aspect nu se poate considera ca fiind îndeplinită cea de-a doua condiţie, având în vedere perioada de timp, de numai câteva zile, în care s-au derulat evenimentele invocate drept comportament incriminat.
Mai mult decât atât, toate elementele invocate drept conţinut al pretinsului comportament incriminat al intimatului-reclamant faţă de petentă, respectiv refuzul de acordare a concediului de odihnă, solicitarea de a întocmi rapoarte săptămânale de activitate şi trecerea în condica de prezenţă a instituţiei, ca fiind absentă în ziua de 19 septembrie 2008 au avut o justificare obiectivă, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi anume: rapoartele de control întocmite de Corpul de control al C.N.A.S. şi de Agenţia Naţională a funcţionarilor publici (f.33-36 dosar fond), referatul privind ridicarea condicii de prezenţă în data de 19 septembrie 2008 (f.37 dosar fond) şi rapoartele de activitate întocmite şi de alţi angajaţi ai instituţiei în care îşi desfăşura activitatea petentă (f.38-42 dosar fond).
Aşadar, prin măsurile luate faţă de petentă, intimatul-reclamant nu a dat dovadă de un comportament iraţional, care ar fi putut să lezeze demnitatea acesteia, sarcinile trasate făcând parte din conţinutul dreptului angajatorului de organizare a activităţii în cadrul unităţii, de stabilire a atribuţiilor fiecărui salariat şi de exercitare a controlului asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu. In plus, printre drepturile angajatorului, enumerate în cuprinsul art. 40 alin. (1) C. muncii, se regăseşte şi dreptul acestuia de a da dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor, precum şi prerogativa constatării abaterilor disciplinare si aplicării eventualelor sancţiuni.
Nu poate fi reţinută critica recurentului, potrivit căreia în mod greşit au fost admise ca probe în faţa instanţei de judecată înscrisuri ce nu au fost prezentate membrilor Colegiului Director, întrucât nu există nici o dispoziţie legală specială în acest sens iar, potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., încuviinţarea dovezilor se face de către instanţa de judecată dacă aceasta apreciază că pot duce la dezlegarea pricinii.
Aşa fiind, se constată că în mod temeinic şi cu interpretarea corectă a normelor legale aplicabile în speţă instanţa de fond a desfiinţat Hotărârea nr. 186/2009 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, reţinând că nu s-a produs nici un act de hărţuire, întrucât nu s-a făcut dovada unui comportament intimidant din partea intimatului-reclamant, care să fi determinat pentru petentă, un cadru ostil, degradant ori ofensiv.
Faţă de considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurent, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 238 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 46/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 47/2010. Contencios → |
|---|
