ICCJ. Decizia nr. 4602/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 4602/2010

Dosar nr. 3970/2/2009

Şedinţa publică de la 28 octombrie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Tulcea a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei anularea deciziei nr. CA-21351 din 1 aprilie 2009 emisă de pârât în urma contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal de constatare încheiat la 21 noiembrie 2008 de Agenţia de Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, prin care se constată că reclamanta datorează suma de 18.061,05 euro pentru efectuarea unor cheltuieli neeligibile.

Astfel, s-a arătat că prin procesul–verbal contestat s-a reţinut că membrii echipei de implementare pentru proiectul din anul 2007 au fost remuneraţi în perioada septembrie 2007–februarie 2008 ca funcţionari publici pentru activităţile desfăşurate în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Tulcea, fiind în acelaşi timp remuneraţi şi pe baza contractelor de muncă din bugetul proiectului, pentru activităţile prevăzute în descrierea proiectului şi desfăşurate în intervalul orar prevăzut în contractele individuale de muncă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 734 din 9 februarie 2010 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că pârâta a apreciat în mod corect că sunt neeligibile sumele menţionate în actele contestate.

Se reţine că potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1306/2007 „Prin cheltuială neeligibilă în sensul O.G. nr. 79/2003, se înţelege orice sumă plătită din bugetul general a Comunităţilor Europene, bugetele administrate de acestea ori în numele lor sau din bugetele din care provine cofinanţarea aferentă, care a fost obţinută sau utilizată cu nerespectarea prevederilor legale ori contractuale, indiferent de natura sau destinaţia acesteia”. În raport de aceste dispoziţii s-a statuat că în mod corect contestaţia formulată împotriva procesului-verbal a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, neîncadrându-se în excepţiile prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, astfel că sumele achitate acestora ca urmare a derulării proiectului sunt neeligibile.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Tulcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin cererea de recurs se aduc, în esenţă, critici sentinţei atacate în sensul că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că activitatea desfăşurată în cadrul proiectului este incompatibilă cu cea de funcţionar public deşi prima activitate se încadrează în categoria atribuţiilor legale ale Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Tulcea, instituite prin Legea nr. 202/2006, privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă actualizată.

Faptul că personalul său şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în cadrul programului de lucru, fiind remunerat potrivit O.G. nr. 6/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi suplimentar în cadrul echipei de proiect contribuind la implementarea acestuia, nu exclude plata muncii prestate în cadrul proiectului, astfel că în mod greşit s-a apreciat că sumele plătite personalului alocat proiectului sunt costuri neeligibile.

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat menţionând că prin sentinţa atacată, instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea reclamantei, arătând că în speţă sunt incidente dispoziţiile neechivoce ale art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subzistă în cauză motivul de ordine publică, de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 3 invocat în condiţiile art. 306 alin. 2 C. proc. civ. şi pus în dezbaterea părţilor, recursul fiind fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. CA-21351 din 1 aprilie 2009 emisă de pârât în urma contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal de constatare încheiat la 21 noiembrie 2008 de Direcţia de Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, prin care s-a constată că reclamanta datorează un debit în valoare de 18.061,05 euro, pentru efectuarea unor cheltuieli neeligibile.

Decizia a cărei anulare se solicită, cât şi procesul-verbal de constatare încheiat la 21 noiembrie 2008, transmis din 19 februarie 2009, privind proiectul din anul 2007 au avut la bază dispoziţiile O.G. nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţarea aferente utilizate necorespunzător.

În ceea ce priveşte procesul-verbal de control, Înalta Curte reţine incidenţa următoarelor dispoziţii ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1. - Prezenta ordonanţă reglementează activităţile de constatare şi de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli”;

„Art. 2. - În sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) d) creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente şi/sau ca urmare a obţinerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanţare integrală ori parţială a acestor fonduri”;

„Art. 3 alin. (2) lit. a) - Constituie titlu de creanţă: a) actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4)-(6):

„(4) Titlul de creanţă specificat la alin. (2) lit. a) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi elemente specifice, acolo unde este necesar.

(5) Titlul de creanţă se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc. fisc.

(6) Împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”;

Art. 4 alin. (2) „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor”.

Din cuprinsul dispoziţiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal din prezenta cauză este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de acelaşi Cod, respectiv Titlul IX – „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

Decizia nr. CA-21351 din 1 aprilie 2009 ce formează obiectul acţiunii, a fost emisă în temeiul dispoziţiilor C. proc. fisc. ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal şi poate fi contestată în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.”

În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competente să soluţioneze contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. CA-21351 din 1 aprilie 2009, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În interpretarea şi aplicarea normelor de competenţă cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudenţa Instanţei Supreme s-a reţinut cu caracter unitar că aceste dispoziţii instituie două criterii de determinare a competenţei materiale a instanţei de fond, după cum urmează:

- criteriul poziţionării în cadrul sistemului administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) a autorităţii publice emitente a actului atacat;

- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.

Cu alte cuvinte, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa se stabileşte în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a curţii de apel fiind suma de 500.000 RON.

În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanţă bugetară – în sumă de 18.061,05 euro, echivalentul a 60.097,97 RON – asimilată creanţelor fiscale în sensul prevederilor C. proc. fisc., conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul valoric şi revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care va avea în vedere şi motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Tulcea împotriva sentinţei civile nr. 734 din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4602/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs