ICCJ. Decizia nr. 4624/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4624/2010
Dosar nr. 1865/2/2010
Şedinţa publică de la 28 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC G.T. SA a chemat în judecată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Marilor Contribuabili solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună suspendarea deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii, decizie emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în valoare totală de 494.158.281 RON, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în ce priveşte formularea unei contestaţii împotriva deciziei contestate, cât şi în ceea ce priveşte cazul temeinic justificat şi paguba iminentă.
Prin întâmpinarea formulată la data de 16 martie 2010, pârâta a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată, precizând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1935 din 27 aprilie 2010 a admis cererea formulată de reclamantă, dispunând suspendarea executării deciziei nr. 101 din 25 noiembrie 2009 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Marilor Contribuabili, privitoare la obligaţiile de plată accesorii, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, referitor la cazul bine justificat, că reclamanta a invocat atât în contestaţia administrativă, cât şi în faţa instanţei de judecată, faptul că obligaţiile fiscale în baza cărora s-au calculat aceste accesorii au fost stinse prin modalitatea scutirii la plată, înlesnire acordată prin Ordinul comun înregistrat la A.V.A.S. sub nr. 1 din 26 mai 2004 şi la M.F.P. sub nr. 809/2004, ordin care nu a fost revocat sau anulat, societatea îndeplinindu-şi toate obligaţiile impuse prin ordinul comun pentru a beneficia de toate facilităţile fiscale, iar pierderea înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun, pentru considerentul că nu a fost autorizat ajutorul de stat, nu sunt prevăzute în ordin ca şi cauză de pierdere, autorizarea ajutorului de stat nereprezentând o obligaţie a societăţii a cărei nerespectare să ducă la pierderea facilităţii.
Cu privire la paguba iminentă s-a invocat faptul că prejudiciul material viitor şi previzibil îl reprezintă blocarea activităţii acesteia, cu consecinţa imposibilităţii onorării obligaţiilor asumate faţă de clienţi şi furnizori, blocării conturilor societăţii şi păstrării locurilor de muncă pentru salariaţi.
În concluzie, instanţa de fond a reţinut că toate aspectele menţionate mai sus, urmează a fi analizate de către organul de soluţionare a contestaţiei şi eventual instanţa învestită cu soluţionarea cererii de anulare, care analizând aceste susţineri prin raportare la dispoziţiile legale incidente privind înlesnirile fiscale şi procedura acordării ajutorului de stat, poate aprecia asupra legalităţii actului administrativ fiscal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Marilor Contribuabili care a invocat ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, următoarele critici:
- cauţiunea prevăzută la art. 225 alin. (2) C. proc. fisc. poate fi de până la 20% din valoarea sumei contestate, în timp ce instanţa de fond a fixat o sumă modică;
- condiţia existenţei unui caz bine justificat a fost reţinută ca fiind îndeplinită, dar fără temei, actul administrativ bucurându-se de prezumţia de legalitate până la anularea sa, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 257 din 27 octombrie 2006;
- condiţia prevenirii unei pagube iminente a fost reţinută ca fiind îndeplinită, fără ca în cauză să fi fost produse dovezi în acest sens.
Societatea comercială a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului şi a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei este legală şi temeinică.
Recursul este nefondat.
Aşa cum s-a arătat în expunerea rezumativă făcută mai sus, instanţa de fond a admis cererea formulată de societatea comercială reclamantă şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 101 din 25 noiembrie 2009 emisă de autoritatea fiscală recurentă, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la cererea de anulare, reţinând îndeplinirea cerinţelor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. şi ale art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
Noţiunea de cazuri bine justificate a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeaşi lege ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”, iar noţiunea de pagubă iminentă a fost definită la lit. ş) a aceluiaşi articol al legii, ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.
Or, în cauză, potrivit certificatului depus în faţa instanţei de recurs, este dovedit că prin sentinţa civilă nr. 3844 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a anulat Nota de constatare din 27 noiembrie 2009, ceea ce face ca aceasta din urmă să nu se mai bucure de prezumţia de legalitate, anularea notei de constatare constituind o împrejurare de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii procedurii unei pagube iminente, instanţa de recurs reţine că punerea în executare a unui act administrativ fiscal şi încasarea unui debit stabilit printr-un act administrativ fiscal care nu se mai bucură de prezumţia de legalitate poate reprezenta un prejudiciu material viitor şi previzibil.
Este adevărat că simpla punere în executare a unui act administrativ fiscal nu produce o pagubă iminentă, dar numai în măsura în care executarea respectivă are ca temei legal un act administrativ-fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate.
În ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., legiuitorul a lăsat acest lucru la aprecierea instanţei de contencios, care a stabilit o cauţiune de 47.000,00 RON, adică peste 10.000,00 euro, ceea ce satisface cerinţele normei legale incidente în cauză.
În concluzie, reţinând că instanţa de fond a constatat în mod legal îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 1935 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4623/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4638/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
