ICCJ. Decizia nr. 4649/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4649/2010
Dosar nr. 1044/36/2009
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea H.G. nr. 151/2009 şi suspendarea executării sale până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul a depus o completare la acţiunea introductivă de instanţă, prin care a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului administrativ atacat, în sensul reintegrării acestuia în funcţia publică deţinută anterior emiterii şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data emiterii actului contestat şi până la data reintegrării efective.
Ulterior, reclamantul a renunţat la judecarea cererii de suspendare a H.G. nr. 151/2009, în baza art. 246 C. proc. civ.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile în termenul statuat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 15 septembrie 2009, Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 24 din 21 ianuarie 2010, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Guvernul României şi acţiunea formulată de reclamantul A.C.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin H.G. nr. 151 din 25 februarie 2009, reclamantului i s-a aplicat mobilitatea din funcţia publică de subprefect al judeţului Constanţa în funcţia publică de inspector guvernamental, numirea în această funcţie urmând a se face prin decizia Primului-Ministru.
Actul administrativ anterior individualizat a fost emis în aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, ale art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi ale art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Măsura luată prin actul aflat în discuţie a avut la bază art. 93 din Legea nr. 188/1999, art. 31 şi art. 33 din H.G. nr. 341/2007.
În speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, întrucât reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă timp de mai puţin de o lună, motiv pentru care raportul de serviciu al acestuia nu a fost suspendat de drept, în perioada celor 10 zile de concediu, astfel că el a putut fi supus mobilităţii, în temeiul H.G. nr. 341/2007.
În plus, reclamantului i s-a aplicat mobilitatea la data intrării în vigoare a H.G. nr. 151/2009. Mai precis, reclamantul a fost numit în funcţia de inspector guvernamental prin decizia Primului-Ministru nr. 444 din 30 martie 2009, în condiţiile în care acesta a fost în concediu medical în perioada 19 - 28 februarie 2009.
Cu alte cuvinte, actul administrativ contestat şi-a produs efectele la data emiterii deciziei Primului-Ministru nr. 444, respectiv, 30 martie 2009, ulterior expirării concediului medical.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A.C., care a solicitat admiterea recursului, modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii.
Primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea judecătorească atacată cuprinde motive contradictorii.
În concret, recurentul susţine că prima instanţă a reţinut faptul că, pe perioada concediului medical, raportul său de serviciu nu ar fi fost suspendat de drept, întrucât concediul în discuţie a avut o durată de numai 10 zile, în timp ce, potrivit art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o lună.
În plus, recurentul arată faptul că judecătorul fondului a constatat că acesta s-a aflat în concediu medical, în perioada 19 - 28 februarie 2009, perioadă în care raportul de serviciu era suspendat de drept, faţă de dispoziţia legală anterior indicată.
Recurentul concluzionează în sensul că prima instanţă a reţinut, în mod contradictoriu, atât existenţa, cât şi inexistenţa suspendării de drept a raportului său de serviciu.
În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii incidente în materie.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate:
În mod eronat, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 31 din H.G. nr. 341/2007, deoarece acestea privesc situaţiile în care poate fi dispusă mobilitatea în interes public.
În cauză, Hotărârea de Guvern contestată face trimitere la mobilitatea pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, mobilitate care intervine în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 30 din H.G. nr. 341/2007, dispoziţii legale pe care prima instanţă, în mod greşit, nu le-a reţinut.
În opinia recurentului, la momentul adoptării actului administrativ atacat, nu a fost incidentă niciuna din situaţiile reglementate de art. 30 din H.G. nr. 341/2007, de natură a justifica măsura aplicării mobilităţii din funcţia publică de subprefect a judeţului Constanţa, în funcţia publică de inspector guvernamental.
În mod eronat, instanţa de fond a arătat că, prin raportare la art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, raportul său de serviciu nu a fost suspendat pe perioada concediului medical, deoarece acesta nu a avut o durată de o lună, astfel că măsura mobilităţii, aplicată în această perioadă, ar fi legală.
Art. anterior individualizat nu face nicio referire la durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă, astfel că, sub acest aspect, prima instanţă a adăugat la lege.
Prima instanţă nu a analizat incidenţa în speţă a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 şi ale art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 341/2007.
În mod greşit, prima instanţă a reţinut că, în speţă, măsura luată prin actul administrativ atacat nu şi-ar produce efectele imediat, ci la o dată ulterioară, după încetarea concediului medical.
În concepţia recurentului, procedând astfel, judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 33 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Pe acest aspect, recurentul subliniază faptul că, în cuprinsul actului administrativ contestat, nu se prevede, în mod expres, că acesta ar intra în vigoare la o dată ulterioară publicării sale.
Pe cale de consecinţă, recurentul este de părere că H.G. nr. 151/2009 a intrat în vigoare şi şi-a produs efectele de la data publicării sale în M. Of., moment la care se afla în concediu medical.
Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod detaliat susţinerile părţilor, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acestea.
Cu alte cuvinte, judecătorul a discutat în cuprinsul hotărârii recurate motivele pentru care a apreciat că nu se impune anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual aflat în litigiu.
În plus, prima instanţă nu a procedat conform celor susţinute de către recurent, în sensul existenţei, cât şi inexistenţei suspendării de drept a raportului său de serviciu.
În concret, instanţa a apreciat că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, republicată, care dispune că raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de o lună, în condiţiile legii.
În mod corect, prima instanţă a reţinut că recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă doar pe o perioadă de 10 zile, motiv pentru care putea fi supus mobilităţii, în temeiul H.G. nr. 341/2007.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat, în raport de cele ce vor fi prezentate în continuare.
Prin H.G. nr. 151 din 25 februarie 2009, reclamantului i s-a aplicat mobilitatea din funcţia publică de subprefect al judeţului Constanţa în funcţia publică de inspector guvernamental, numirea în această funcţie urmând a se face prin decizia Primului-Ministru.
În preambulul actului administrativ contestat au fost individualizate prevederile art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 33 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici, cu modificările şi completările ulterioare.
Ca atare, prima critică subsumată acestui motiv de recurs nu poate fi primită, deoarece instanţa de fond nu a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 31 din H.G. nr. 341/2007.
Nici cea de-a doua critică formulată de recurent nu este fondată, deoarece art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, republicată face referire la durata concediului medical pentru incapacitate temporară de muncă, după cum s-a relevat anterior, fiind vorba de un termen mai mare de o lună.
În mod corect, prima instanţă a precizat că acest temei legal nu este aplicabil în speţa de faţă, deoarece recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă din motive medicale pe o perioadă de timp mai mică decât cea individualizată în lege, respectiv doar 10 zile.
În altă ordine de idei, Înalta Curte consideră, în acord cu prima instanţă, că măsura dispusă în cauză a avut ca temei legal prevederile art. 93 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, care dispun că înalţii funcţionari publici sunt supuşi mobilităţii în funcţie şi prezintă disponibilitate la numirile în funcţiile publice prevăzute la art. 12, cu respectarea prevederilor art. 16 alin. (3) din lege.
De altfel, şi art. 29 din H.G. nr. 341/2007 precizează că înalţii funcţionari publici prezintă disponibilitate la numirile în funcţiile publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici, prin mobilitate, în condiţiile Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 27 şi art. 28 din prezenta hotărâre.
În plus, art. 33 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 341/2007 menţionează că mobilitatea pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice se dispune prin Hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a Ministrului Internelor şi Reformei Administrative, pentru funcţiile publice de prefect şi subprefect.
Aşadar, acest ultim text normativ, în temeiul căruia a fost adoptat şi actul administrativ contestat, stabileşte autorităţile publice care au competenţa legală de a dispune mutarea unui înalt funcţionar public într-o funcţie publică corespunzătoare.
Ca atare, textul în discuţie nu condiţionează adoptarea măsurii aflate în discuţie de acordul înaltului funcţionar public.
Totodată, trebuie menţionat faptul că mobilitatea este o caracteristică a raportului de serviciu, o obligaţie dispusă de lege în sarcina înaltului funcţionar public din momentul intrării în această categorie şi până la data încetării raportului de serviciu.
Modificarea raportului de serviciu al unui asemenea funcţionar public nu reprezintă o retrogradare.
Pe de altă parte, prima instanţă, contrar celor susţinute de către recurent, a analizat incidenţa în speţă a prevederilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 în mod indirect, prin analiza făcută cu privire la momentul la care a fost adoptată măsura aflată în discuţie.
Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 341/2007, care, de altfel, reprezintă un text generic în materie.
Nici ultima critică subsumată acestui motiv de recurs nu este fondată.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative prevăzute la art. 10 alin. (1), cu excepţia legilor şi ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în M. Of. al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară; atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.
Or, în speţa de faţă, H.G. nr. 151/2009 face parte din categoria actelor administrative menţionate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.
Într-adevăr, în cuprinsul H.G. nr. 151/2009 se arată că, la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, recurentului-reclamant i se aplică mobilitatea din funcţia publică de subprefect al judeţului Constanţa în funcţia publică de inspector guvernamental, numirea în această funcţie urmând a se face prin decizia Primului-Ministru.
Însă, în cauza dedusă judecăţii, sunt aplicabile prevederile Tezei a II-a din art. 11 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
Astfel, măsura dispusă prin actul administrativ contestat şi-a produs efectele la data de 30 martie 2009, când a fost emisă de către Primul-Ministru decizia nr. 444/2009 prin care recurentului i-au fost stabilite noile atribuţii în calitate de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului.
La data de 30 martie 2009, recurentul nu se afla în concediu medical, pentru a putea susţine că au fost încălcate prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999, republicată.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) Teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.C. împotriva sentinţei nr. 24/CA din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4648/2010. Contencios. Alte cereri. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 4650/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
