ICCJ. Decizia nr. 4658/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4658/2010
Dosar nr. 6853/2/2009
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea adresată instanţei.
Prin cererea înregistrată la data de 17 iulie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul R.G.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale şi P.D.D., preşedinte al C.N.P.A.S.:
a) anularea în tot a Ordinului nr. 674 din 21 mai 2009 prin care i s-a redus indemnizaţia de conducere de la 50% la 1 %;
b) acordarea de daune materiale constând în plata drepturilor salariale de care a fost privat pe nedrept de la data de 21 mai 2009, până la data achitării integrale a sumelor aferente indemnizaţiei de conducere la nivelul cuantumului celorlalţi directori din C.N.P.A.S.;
c) daune morale în suma de 100.000 RON.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că prin Ordinul din 21 mai 2009 preşedintele C.N.P.A.S., D.D.P. a luat împotriva sa măsura de reducere a indemnizaţiei de conducere. Această măsură a fost apreciată ca abuzivă şi discriminatorie, fără nicio justificare.
Astfel, reclamantul a arătat că a coordonat direcţiile juridice de profil din această instituţie, indiferent de denumire, structură şi formă de organizare şi întotdeauna a obţinut numai calificative foarte bune.
În plus, a beneficiat întotdeauna şi de salariu de merit ca o apreciere a activităţii sale, aspect ce rezultă, în mod indubitabil, din adeverinţele nr. a şi b din 09 ianuarie 2009 şi respectiv 12 ianuarie 2009, eliberate de Direcţia Management Resurse Umane.
Reclamantul a susţinut că a încercat să soluţioneze în mod amiabil acest litigiu, dar preşedintele C.N.P.A.S. a dat dovada de rea credinţă şi a dispus scăderea veniturilor sale salariale cu aproximativ 60%, astfel că la lichidarea lunii iunie 2009, în calitate de director, a realizat venituri salariale de numai 1.600 RON, adică mai puţin decât mulţi dintre subordonaţii săi, în condiţiile în care, veniturile salariale reale pe care trebuia să le ridice erau de circa 4.200 RON, adică cel puţin la fel ca ceilalţi directori din C.N.P.A.S.
În şedinţa publică din data de 03 noiembrie 2009, reclamantul a formulat cerere de renunţare la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta D.D.P., iar instanţa, în temeiul art. 24 C. proc. civ., a luat act de această renunţare.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 3960 din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.G.D. în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, a anulat Ordinul din 21 mai 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S. şi a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Ordinul din 21 mai 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S., s-a dispus că reclamantul, având funcţia publică de director al Direcţiei contencios şi executare silită din cadrul Direcţiei Generale Juridice, beneficiază de indemnizaţie de conducere de 1% din salariul de bază, cu menţinerea celorlalte drepturi salariale.
Temeiul acordării indemnizaţiei anterior menţionate l-au constituit dispoziţiile art. 4 pct. 4 din Ordinul nr. 482/2009 al Preşedintelui C.N.P.A.S., potrivit cu care: „începând cu data de 15 aprilie 2009 indemnizaţiile de conducere pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul aparatului propriu al C.N.P.A.S. şi de la conducerea unităţilor subordonate acesteia calculate în procent din salariul de bază, sunt cele stabilite în anexa nr. 1 la prezentul ordin”.
Anexa 1 la Ordinul nr. 482 din 28 aprilie 2009, prevede că indemnizaţia de conducere acordată conform prevederilor O.U.G. nr. 35/2009, pentru funcţia de director este de până la 40% din salariul de bază.
Prima instanţă a reţinut că ordinul anterior menţionat a fost emis în aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar, prin care s-a precizat la art. X şi art. XIX modalitatea de stabilire individuală a cuantumului indemnizaţiei.
Potrivit acestor dispoziţii, prima instanţă a reţinut că stabilirea nivelurilor individuale ale indemnizaţiilor de conducere de către conducătorii instituţiilor publice se realizează în raport de sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile cu personalul, acesta fiind de fapt unicul criteriu legal care justifică stabilirea unui cuantum sau altul, în limitele maxime până la ca conducătorii instituţiilor sau autorităţilor publice pot stabili nivelurile individuale.
Prin urmare, instanţa a apreciat că la stabilirea indemnizaţiei de conducere a reclamantului în cuantum de 1% nu s-a avut în vedere un astfel de criteriu, ordinul atacat neavând la bază vreun act justificativ în acest sens.
Totodată, a constatat că abordarea pârâtei este în mod evident nelegală, stabilirea cuantumului indemnizaţiei de conducere fiind străină de o eventuală răspundere disciplinară a funcţionarului public.
În plus, prima instanţă a apreciat că decizia conducătorului instituţiei pârâte în stabilirea nivelurilor individuale ale indemnizaţiilor de conducere nu poate fi discreţionară, cu atât mai mult cu cât, potrivit afirmaţiilor reclamantului, necontestate de pârâtă, pentru ceilalţi directori din cadrul C.N.P.A.S. acesta este de 40%.
Or, discrepanţa între aceste indemnizaţii şi aceea a reclamantului, astfel cum a fost stabilită prin ordinul atacat, nu a avut nicio justificare, fie ea şi în raport de criterii precum activitatea specifică fiecărei direcţii, respectiv complexitatea atribuţiilor etc.
Cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor salariale, prima instanţă a reţinut că în lipsa unui ordin emis de pârâtă care să stabilească cuantumul indemnizaţiei de conducere pentru acesta, nu este posibilă acordarea sumelor cu acest titlu.
Nici cererea privind daunele morale nu a fost primită, instanţa apreciind că aserţiunile reclamantului, în sensul că i-a fost lezată imaginea publică prin emiterea actului atacat, nu au un suport probator.
Chiar şi în eventualitatea în care reclamantul ar fi probat un prejudiciu, Curtea de Apel a apreciat că însuşi faptul admiterii acţiunii şi anulării actului atacat constituie o modalitate de reparare a acestuia, ce nu mai impune şi acordarea sumelor solicitate cu titlu de daune morale, în raport de argumentele de fapt şi de drept expuse.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În motivele de recurs se arată că sentinţa a fost dată cu interpretarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 35/2009, potrivit cărora „Indemnizaţiile de conducere pentru personalul bugetar, atât contractual cât şi funcţionari publici, prevăzute în actele normative, reprezintă limite maxime până la care conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice, având calitatea de ordonatori de credite, pot stabili nivelurile individuale”, iar „Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personalul, aşa cum sunt acestea prevăzute în legea bugetară anuală”.
În baza acestor prevederi s-a emis Ordinul nr. 482 din 28 aprilie 2009, iar indemnizaţia de conducere pentru funcţia de director a fost stabilită de până 40% din salariul de bază.
Indemnizaţia de conducere este acordată funcţionarilor publici de conducere tocmai pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţiilor de conducere ocupate, faţă de persoanele care ocupă funcţiile publice de execuţie, iar la individualizarea cuantumului indemnizaţiilor de conducere, conducătorul instituţiei are în vedere modul de îndeplinire a atribuţiilor stabilite în sarcina persoanelor care ocupă funcţiile publice de execuţie, iar la individualizarea cuantumului indemnizaţiilor de conducere, conducătorul instituţiei are în vedere modul de îndeplinire a atribuţiilor stabilite în sarcina persoanelor care ocupă funcţii publice de conducere.
Pentru că reclamantul nu a desfăşurat activităţi specifice pe care le implică funcţia de conducere ocupată nu se justifică acordarea indemnizaţiei de conducere în acelaşi cuantum cu cel stabilit funcţionarilor publici de conducere care şi-au îndeplinit atribuţiile stipulate de legislaţia specifică şi de normele interne.
Având în vedere dispoziţiile art. X din O.U.G. nr. 35/2009 care prevăd modalitatea de stabilire individuală a cuantumului indemnizaţiei, preşedintele C.N.P.A.S., apreciind activitatea de funcţionar public de conducere desfăşurată de reclamantul G.D.R. ca fiind defectuoasă, a stabilit indemnizaţia de conducere pentru funcţia deţinută de acesta în cuantum de 1% din salariul de bază.
Mai mult, dispoziţiile art. XIX din O.U.G. nr. 35/2009 stabilesc în sarcina ordonatorilor de credite obligaţia de a nu depăşi sumele alocate din legea bugetară anuală pentru cheltuieli de personal.
Au fost arătate o serie de acţiuni ale reclamantului de încălcare a normelor de conduită a funcţionarilor publici şi a îndatoririlor stabilite în sarcina sa în calitate de funcţionar public de conducere care au dus la stabilirea procentului de 1%.
Se menţionează faptul că, urmare a încălcărilor repetate a dispoziţiilor legale ce decurg din calitatea de funcţionar public, reclamantul a fost sancţionat cu „mustrare scrisă”, în temeiul art. 78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, iar Ordinul din 21 mai 2009 a fost o consecinţă directă a comportamentului său faţă de instituţie şi a modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile stabilite în sarcina sa.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a anulat Ordinul din 21 mai 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S. prin care reclamantului i s-a redus indemnizaţia de conducere de la 50% la 1%.
Soluţia instanţei de fond nu este dată cu interpretarea greşită a legii, aşa cum se susţine în motivele de recurs.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. X din O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar, „Indemnizaţiile de conducere pentru sectorul bugetar, atât contractual cât şi funcţionari publici, prevăzute în acte normative, reprezintă limite maxime până la care conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice, având calitatea de ordonator de credite pot stabili nivelurile individuale”, iar conform art. XIX din acelaşi act normativ „Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personalul, aşa cum sunt acestea prevăzute în legea bugetară anuală”.
La emiterea Ordinului din 29 aprilie 2009 s-a prevăzut că indemnizaţia de conducere pentru funcţia de director a fost de până la 40% din salariul de bază, însă, în cazul reclamantului, cuantumul acesteia a fost de numai 1%, deşi ceilalţi directori au beneficiat de o indemnizaţie de conducere de 40%.
Recurenta încearcă să justifice acordarea indemnizaţiei de 1% în cazul reclamantului prin neîndeplinirea activităţilor specifice pe care le implică funcţia de conducere, dar invocă şi dispoziţiile art. XIX din O.U.G. nr. 35/2009 deşi nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că s-ar depăşi sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile de personal dacă s-ar acorda şi reclamantului indemnizaţia de conducere în cuantum de 40% ca şi în cazul celorlalţi directori.
Diferenţa vădită între cuantumul indemnizaţiei de conducere în cazul reclamantului (1%) şi cel acordat altor directori din cadrul aceleiaşi autorităţi publice, nu poate fi justificată de încălcarea normelor de conduită a funcţionarilor publici, precum şi a îndatoririlor stabilite în sarcina sa în calitate de funcţionar public de conducere, deoarece pentru sancţionarea unor asemenea încălcări există reglementări privind răspunderea disciplinară a funcţionarului public.
De altfel, în motivele de recurs s-a arătat faptul că reclamantului i-a fost aplicată sancţiunea „mustrare scrisă” în temeiul art. 78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 prin Ordinul din 20 iulie 2009.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 304 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinţei nr. 3960 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4653/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4661/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
