ICCJ. Decizia nr. 4728/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4728/2010
Dosar nr. 1993/33/2009
Şedinţa publică de la 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 167 din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.E. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor să emită, în favoarea reclamantului, titlu de plată pentru suma de 412.649,59 RON, în baza cererii de opţiune înregistrată sub nr. 11.557 din 25 iunie 2009 şi să vireze în contul reclamantului suma de 412.649,59 RON, urmare a emiterii titlului de plată; a respins restul pretenţiilor formulate, privind obligarea celor două pârâte la actualizarea sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, în baza prevederilor art. 117 şi art. 124 din O.G. nr. 92/2003.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Analizând, cu prioritate, excepţia prematurităţii, instanţa de fond a reţinut că aceasta este nefondată, în principal, pe caracterul vătămător asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantului pe care o are această întârziere nejustificată a realizării efective a dreptului său.
Astfel, s-a reţinut că petentul s-a adresat instanţei pentru a obţine protecţia judiciară în sensul constatării refuzului nejustificat al pârâtei de a proceda la soluţionarea cererii sale şi a amendării acestui refuz, prin soluţia legală consacrată de conform. dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, iar verificarea legalităţii conduitei administraţiei în tratarea cererii particularului nu poate fi paralizată de prematuritate, de vreme ce legea nu prescrie nici un obstacol legal şi procedural în acest sens.
A da preeminenţă legii speciale, care prevede un termen de plată ce curge de la un moment greu cuantificabil, în principal data disponibilităţilor financiare şi în secundar, data depunerii cererii de opţiune, înseamnă a recunoaşte autorităţii publice o marjă exorbitantă de apreciere, de vreme ce legea nu prevede elemente concrete, certe şi verificabile, ale curgerii termenului de plată.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că în favoarea reclamantului a fost emisă decizia C.C.S.D. nr. 4542 din 23 aprilie 2009, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii în sumă de 412.649,59 RON, în urma efectuării unui raport de evaluare şi a deducerii despăgubirilor încasate în anul 1987, actualizate.
Întrucât acest act nu a fost contestat, reclamantul a depus cerere de opţiune înregistrată sub nr. 11.557 din 25 iunie 2009, la care nu a primit nici un răspuns până în prezent.
În privinţa petitului având ca obiect obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţiilor la emiterea titlului de plată pentru suma ce face obiectul litigiului, instanţa de fond a considerat că reclamantul este pe deplin îndreptăţit a solicita acest lucru, neputând fi reţinute apărările conform cărora legea nu prevede un termen în acest sens, urmând a se ţine seama atât de data depunerii cererii de opţiune, cât şi de existenţa disponibilităţilor financiare.
Interpretarea pârâtei dă naştere arbitrariului, în condiţiile în care s-a reţinut că dreptul de creanţă născut în favoarea reclamantului prin emiterea deciziei C.C.S.D. nr. 4542/2009, neatacate printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială şi are, deci, caracteristicile unui bun, în sensul primei fraze a art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care nu era revocabil şi care dă dreptul acestuia de a se prevala de toate mijloacele legale prevăzute pentru exerciţiul dreptului său de proprietate.
În condiţiile în care prin acest act s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii în cuantum de 412.649,59 RON, iar acesta a optat pentru plata în numerar a despăgubirilor, refuzul emiterii titlului de plată constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate.
Sub acest aspect pârâta este ţinută a lua toate măsurile necesare pentru respectarea drepturilor reclamantului decurgând din decizia nr. 4542/2009, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistenţa disponibilităţilor băneşti nefiind un argument care să poată fi opus reclamantului.
O astfel de abordare este cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut că termenul pentru plata efectivă a despăgubirilor începe să curgă de la data emiterii titlului de plată, astfel încât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţiilor, prin refuzul de a da curs cererii reclamantului, prelungeşte în mod nejustificat şi arbitrar acest termen, situaţie care este incompatibilă din perspectivele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dreptului acestuia de a se bucura de atributele dreptului de proprietate rezultând din decizia mai sus arătată.
În privinţa petitului de obligare a aceleiaşi pârâte la virarea efectivă a sumei de 412.649,59 RON în contul reclamantului, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile interne aplicabile sunt cele ale art. 3 lit. h) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, care, în opinia reclamantului, aduc atingere dreptului său de a fi soluţionată cererea de acordare a măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil, precum şi dreptului său de proprietate asupra unui bun, respectiv cel recunoscut prin decizia C.C.S.D. nr. 4542/2009, fiind încălcate, astfel prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
În privinţa duratei procedurii, instanţa de fond a reţinut şi principiul conform căruia acest concept cuprinde şi fazele administrative ale soluţionării unei pretenţii legate de exerciţiul unui drept civil, astfel încât procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie considerată în cauză că a fost iniţiată încă în cursul anului 2002, prin emiterea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.
Luând în considerare intervalul de timp scurs de atunci, precum şi faptul că, în baza legislaţiei interne, reclamantul este ţinut să mai aştepte încă 2 ani, fiind condiţionat şi de existenţa disponibilităţilor băneşti, o durată totală a procedurii de 9-10 ani, a fost considerată de către judecătorul fondului ca fiind nerezonabilă.
S-a apreciat că acest termen de 2 ani, adăugat la durata procedurilor urmate în prezent de către reclamant, nu este compatibil cu existenţa unui remediu rapid şi eficient, iar exigenţele unei bune administraţii la care are dreptul orice cetăţean ar fi şi ele încălcate.
Totodată, judecătorul fondului a mai apreciat că nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei unui just echilibru, reclamantul fiind pus în situaţia de a mai aştepta încă 2 ani, suportând, astfel, o sarcină excesivă şi exorbitantă, care nu poate fi justificată prin raţiunile invocate de către pârâtă.
În consecinţă, în raport cu toate aceste considerente, instanţa de fond, aplicând cu prioritate prevederile Convenţiei, a admis acţiunea reclamantului conform dispozitivului, pârâta A.N.R.P. fiind obligată şi la plata sumei de 412.649,59 RON.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 167 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă că instanţa de fond a analizat cauza fără a ţine cont de următoarele:
Emiterea titlului de plată şi plata efectivă a despăgubirilor se realizează în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 247/2005 - Titlu VII, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007, H.G. nr. 128/2008, care se aplică cu prioritate faţă de celelalte prevederi legale generale, invocate de către instanţa de fond, respectiv Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. De altfel, din raţiuni financiare, creanţele asupra statului nu se pot plăti decât în condiţii de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens mai arată recurenta-intimată că ţinând cont de greutăţile întâmpinate în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având în vedere şi numărul mare al cererilor de restituire formulate de foştii proprietari, prin măsurile luate pentru accelerarea acestei proceduri, legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv pentru soluţionarea acestor cereri, respectiv acela al ordinii cronologice în care au fost înregistrate opţiunile, asigurându-se astfel egalitate de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.
Până la acest moment, plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităţilor financiare corespunzătoare primei tranşe până la dosarul de opţiune înregistrat sub nr. 03816 din 14 aprilie 2008, reclamantul având dosarul de opţiune înregistrat sub nr. 11557 din 25 iunie 2009.
Susţine recurenta-intimată că obligaţia judecătorului naţional de a aplica cu prioritate prevederile Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când normele interne nu sunt în concordanţă cu acestea nu poate fi contestată, însă necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele intereselor generale ale comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului se concretizează în necesitatea existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. De asemenea, trebuie invocat, în acest context şi principiul egalităţii, ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar, care exclude ca situaţii comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
În ceea ce priveşte obligaţia de a vira în contul reclamantului suma de 412.649,59 RON, într-o singură tranşă, susţine recurenta că este lipsită de temei legal întrucât în dispoziţiile legale speciale în materie, este prevăzută în mod expres modalitatea de plată pentru sumele ce depăşesc 250.000 RON, respectiv prima tranşă a despăgubirilor nu poate fi mai mare de 250.000 RON iar cea de-a doua tranşă va fi reprezentată de diferenţa între cuantumul total al despăgubirilor în numerar şi suma de 250.000 RON, art. 3 lit. h) coroborat cu art. 141 din Legea nr. 247/2005 - Titlu VII, prevederi legale speciale ce se aplică cu prioritate faţă de orice alte prevederi legale cu caracter general.
Cu privire la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, susţine recurenta-intimată că instanţa de fond în mod nelegal a stabilit cuantumul acestora la 1.000 RON, în absenţa unor dovezi care să justifice acest cuantum.
Mai susţine recurenta-intimată că instanţa de fond s-a aflat în eroare atunci când a reţinut că s-a refuzat în mod nejustificat emiterea titlului de plată precum şi efectuarea plăţii efective către intimatul-reclamant, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor legale în materie, plata despăgubirilor în numerar se face în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor financiare.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurenţilor ce pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a apărărilor formulate şi raportat la prevederile legale incidente, dar şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat, în cauză, este fondat, în considerarea celor în continuare arătate.
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-intimată se rezumă, cu mici nuanţe, la reiterarea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, aşa încât nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului în considerentele respectivei hotărâri ci îşi va limita analiza doar la criticile care se circumscriu unor reale motive de recurs, în condiţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, printr-o primă critică formulată recurenta-pârâtă susţine că soluţia pronunţată de către instanţa de fond, prin care a fost obligată la plata despăgubirilor, este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale care impun respectarea ordinei de înregistrare a cererii de opţiune şi a prevederilor referitoare la emiterea titlurilor de plată în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti.
Aceste apărări ale autorităţii, reiterate şi sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2002, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Faptul că dosarele se înregistrează în ordinea înregistrării nu înseamnă că autorităţile nu trebuie să se asigure că respectă un termen rezonabil.
Ori luând în considerare intervalul de timp scurs de la iniţierea procedurii, precum şi faptul că în baza legislaţiei interne, intimatul-reclamant este ţinut să mai aştepte încă 2 ani, fiind condiţionat şi de existenţa disponibilităţilor băneşti, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9-10 ani, ceea ce în mod evident nu poate fi considerată o procedură rezonabilă, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.
Este adevărat că dispoziţiile speciale din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor naţionalizate ce nu mai pot fi restituite în natură.
Cum însă pentru emiterea titlului de plată nu există stipulat un termen limită în care trebuie emis, recurenta-pârâtă se limitează să invoce faptul că titlu de plată trebuie emis în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti.
Curtea de Apel a reţinut, însă, în mod just că dreptul de creanţă pe care-l are intimatul-reclamant împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului iar limitările şi condiţionările impuse de reglementările naţionale nu sunt compatibile cu protecţia proprietăţii asigurată de protocol.
În acest context invocarea de către instanţa de fond a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele B. împotriva României şi Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat raţiunile pentru care această jurisprudenţă a fost citată.
Soluţia fondului sub aspectul emiterii titlului de plată, se impune a fi păstrată şi în virtutea principiului subsidiarităţii în materia protecţiei universale a drepturilor omului, instanţa de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimatul-reclamant.
Astfel, Înalta Curte va înlătura critica referitoare la pronunţarea hotărârii recurate cu ignorarea prevederilor legale potrivit cărora emiterea titlurilor de plată se face în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti în contul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţiilor.
Va fi respinsă, de asemenea şi critica referitoare la lipsa de temei a hotărârii recurate sub aspectul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care, recurenta-pârâtă a căzut parţial în pretenţii iar instanţa de fond, în baza art. 274 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la reducerea cheltuielilor pe care intimatul-reclamant a dovedit că le-a făcut, cu plata onorariului de avocat, de la 5.000 RON, cât era înscris în chitanţa aflată la dosarul cauzei, la 1.000 RON.
Înalta Curte va reţine, însă, critica referitoare la obligarea recurentei-pârâte la virarea sumei de 412.649,59 RON în contul reclamantului apreciind că, în mod greşit instanţa de fond nu a făcut distincţie între emiterea titlului de plată, care încorporează dreptul de creanţă al reclamantului, de a primi în numerar suma respectivă şi plata efectivă, care nu poate fi făcută decât cu respectarea procedurii prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, care presupune remiterea titlului de plată către Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar, în măsură a efectua operaţiunile de plată, cu respectarea exigenţelor art. 3 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ. Aşadar, instituirea unei obligaţii de plată concomitent cu obligaţia emiterii titlului de plată este prematură şi urmează a fi respinsă ca atare.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată întemeiat doar acest ultim motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9, astfel că va admite recursul şi în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii cererii reclamantului de obligare a pârâtei la virarea sumei de 412.649,59 RON, ca prematură, urmând a menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar împotriva sentinţei nr. 167 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea reclamantului de obligare a pârâtei să vireze în contul său suma de 412.649,59 RON, ca prematură.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4726/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4729/2010. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
