ICCJ. Decizia nr. 4732/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4732/2010
Dosar nr. 938/39/2009
Şedinţa publică de la 3 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta SC F.V. SRL Botoşani a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi D.A.D.R. Botoşani, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata sumelor de 281.691 RON despăgubiri şi 300.000 RON daune produse prin neacordarea despăgubirilor până la finele anului 2006, actualizate cu rata inflaţiei.
În motivarea acţiunii reclamanta arătă că în anul 2006 a cultivat cu sfeclă de zahăr o suprafaţă de 150 ha. teren, cultură pentru care a efectuat toate lucrările agricole specifice şi pe care a asigurat-o la SC O. SA Suceava prin contractul de asigurare din 31 mai 2006. Susţine reclamanta că din cauza ploilor abundente din perioada 2-5 iunie 2006, întreaga cultura de sfeclă însămânţată în Tarlaua „C.” a fost calamitată, în proporţie de 100%.
În acest context mai arată reclamanta că deşi Comisia V., sesizată la data de 5 iunie 2006 conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 381/2002, a întocmit procesele-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor din 5 iunie 2006, din 21 august 2006 şi din 28 noiembrie 2006, despăgubirile nu i-au fost acordate.
Reclamanta a mai precizat că pentru situaţiile arătate a înregistrat un dosar cu documentele necesare la D.A.D.R. Botoşani care, însă, prin adresa din 24 februarie 2007 i-a comunicat că nu se află în situaţia de a fi despăgubit, deoarece nu a respectat termenul de 5 zile prevăzut de art. 14 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002, pentru adresarea unei solicitări către autoritatea agricolă judeţeană.
Mai arată reclamanta că prin H.G. nr. 1006 din 2 august 2006, a fost declarată stare de calamitate în Judeţul Botoşani, stabilindu-se în acelaşi timp şi acordarea de despăgubiri cultivatorilor, între care şi pentru cultura de sfeclă de zahăr.
Cu referire la sumele solicitate reclamanta a precizat că suma de 281.691 RON reprezintă despăgubiri pentru distrugerea totală a recoltei, iar suma de 300.000 RON reprezintă contravaloarea daunelor cauzate de neacordarea până la finele anului a acestor despăgubiri, din care ar fi putut însămânţa o nouă cultură în anul agricol următor.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 381/2002, H.G. nr. 1006/2006.
2. Hotărârea instanţei de recurs, prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.
Prin decizia nr. 1331 din 11 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta SC F.V. SRL Botoşani împotriva sentinţei nr. 72 din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a constatat că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii administrative prealabile speciale de acordare a despăgubirilor, în loc de a soluţiona cauza pe fond, în sensul de a verifica existenţa sau inexistenţa dreptului reclamantei de a fi despăgubită în condiţiile Legii nr. 381/2002.
3. Hotărârea pronunţată în fond de instanţa de rejudecare
Prin sentinţa nr. 33 din 5 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiuni, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC F.V. SRL în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi D.A.D.R. BOTOŞANI, a dispus obligarea pârâtelor în solidar, la plata către reclamantă, cu titlu de pretenţii, a sumei de 511.019,64 RON, din care 100.485,68 RON reprezintă actualizarea, la 22 ianuarie 2010, a sumei de 84.683,7 RON despăgubiri pentru anul 2006 iar suma de 410.533,96 RON reprezintă actualizarea, la aceiaşi dată, a sumei de 362.721 RON daune, profit nerealizat, pentru anul 2007, sume actualizate în continuare cu indicele de inflaţie, de la data plăţii lor efective; şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivată de pârât pe lipsa emiterii H.G. care să ateste producerea unor calamităţi naturale, a fost respinsă ca nefondată prin raportare la H.G. nr. 1006 din 02 august 2006 privind declararea stării de calamitate naturală în agricultură pentru culturile însămânţate în toamna anului 2005 şi primăvara anului 2006, ca urmare a fenomenelor meteorologice din perioada ianuarie - 1 iulie 2006 înregistrate în unele zone geografice, precum şi stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubiri.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că prin art. 1 lit. b) şi 2 alin. (1) lit. g) din acest act normativ, a fost stabilită stare de calamitate naturală în zonele în care au fost înfiinţate între alte culturi şi cultura de sfeclă de zahăr, suma maximă stabilită ca despăgubiri fiind de 750 RON/ha, conform prevederilor Legii nr. 381/2002; de asemenea, au fost menţionate prevederile art. 16 din Legea nr. 381/2002 conform cărora de plata despăgubirilor beneficiază producătorii agricoli, respectiv persoane fizice şi juridice care au în administrare sau exploatare teren agricol, situaţie în care se afla şi reclamanta.
Totodată, instanţa de fond a conchis în sensul că procedura de urmat în vederea stabilirii despăgubirilor, a fost apreciată ca realizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1331 din 11 martie 2009, obligatorie conform art. 315 C. proc. civ., astfel că nu a mai procedat la o astfel de analiză în respectivul cadru procesual.
Pe fondul cauzei, faţă de prevederile art. 8 lit. a) din Legea nr. 381/2002 şi în raport de concluziile rapoartelor de expertiză tehnică şi contabilă astfel cum acestea au fost completate de aceeaşi experţi ce le-au efectuat în primul ciclu procesual, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta în primăvara anului 2006, a însămânţat cu sfeclă de zahăr 150 de ha. teren în Tarlaua „C.”, a efectuat toate lucrările agricole, etapă cu etapă, conform prevederilor art. 10-13 din Legea nr. 381/2002 şi a întocmit, în acest sens, procese-verbale de constatare a respectivelor lucrări, semnate de Comisia legal constituită prin Ordin al prefectului din 6 iunie 2006; singura lucrare neefectuată de reclamantă, în legătură cu cultura însămânţată, a fost rărirea plantelor, etapă ne-necesară conform adresei din 11 noiembrie 2009, a Institutului de Cercetare pentru Economia Agriculturii şi Dezvoltarea Rurală Bucureşti, motivat de faptul că sămânţa monogermă folosită de reclamant, a dus la răsărirea unei singure plante din fiecare glomerulă, iar aceasta însămânţată la distanţa tehnologică, a asigurat densitatea normală a culturii.
Cultura, astfel, înfiinţată a fost compromisă însă în tot, ca urmare a ploilor abundente din perioada 2-5 iunie 2006, respectiv august 2006, ceea ce a şi determinat emiterea H.G. nr. 1006 din 2 august 2006 privind declararea stării de calamitate naturală în agricultură.
Expertiza contabilă efectuată în cauză în primul ciclu procesual a stabilit că de pe cele 150 ha. reclamanta ar fi putut realiza un profit de 281.691 RON, din care conform art. 8 lit. a) din Legea nr. 381/2002, poate fi despăgubită numai în proporţie de 70% şi cu scăderea sprijinului în valoare de 112.560 RON primit de la A.P.I.A. Botoşani, conform O.U.G. nr. 20/2006 - rezultând o sumă finală de 84.683,7 RON, în decembrie 2006, actualizată la 100.485,68 RON de acelaşi expert în al doilea ciclu procesual.
Pagubele suferite de reclamantă prin neplata acestei sume la timp, ceea ce i-ar fi permis reînfiinţarea culturii şi obţinerea de profit, au fost stabilite la valoarea de 368.721 RON, în decembrie 2006 de către prima expertiză şi au fost actualizate la valoarea de 410.533,96 RON de acelaşi expert în prezentul dosar.
Prin urmare, instanţa de fond, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1006/2006 art. 1 lit. b), art. 2 alin. (1) lit. g), Legea nr. 381/2002 a admis cererea reclamantei.
Cererea reconvenţională, având ca obiect solicitarea de anulare a celor trei procese-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor din 5 iunie 2006, din 21 august 2006 şi din 28 noiembrie 2006, motivată pe componenţa pretins eronată a comisiei prevăzute de lege, a fost respinsă prin raportare la decizia nr. 1331 din 11 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciindu-se că respectivele procese-verbale fac parte din procedura prealabilă legală pe care instanţa supremă a constatat-o îndeplinită de către reclamantă.
4. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 33 din 5 februarie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii D.A.D.R. şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
4.1 Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ambii recurenţi-pârâţi susţin că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care a procedat la soluţionarea cauzei fără a comunica părţilor pârâte completarea la raportul de expertiză depuse de expert pentru termenul de judecată din data de 1 februarie 2010, ceea ce este de natură a încălca principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare şi implicit dreptul la un proces echitabil al părţilor litigante; mai mult chiar susţine recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale că nici anterior casării şi nici în rejudecare nu i-au fost comunicate cele două rapoarte de expertiză depuse la dosarul cauzei în primul ciclu procesual.
4.2 Printr-un al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenţii-pârâţi susţin, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a demonstrat la data producerii fenomenului natural, 2-5 iunie 2006, care se încadrează în H.G. nr. 1006/2006, calamitarea culturii de sfeclă de zahăr într-un procent care să depăşească 30%, nu a făcut dovada întocmirii unei documentaţii corecte de constatare şi evaluare, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 381/2002 şi nici a respectării termenelor, metodologiei de lucru şi prevederilor Legii nr. 381/2002 şi a Normelor metodologice de aplicare prevăzute de Ordinul nr. 419/2002 şi pe cale de consecinţă, reclamanta nu avea dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru calamităţi în agricultură în baza Legii nr. 381/2002.
Totodată, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale susţine că atâta timp cât legea nu impune vreun termen de plată ori posibilitatea acordării de despăgubiri cu titlu de beneficiu nerealizat şi nici facultatea ministerului de a plăti direct despăgubiri producătorilor este nelegală obligarea sa, în solidar cu cealaltă recurentă-pârâtă, la plata de despăgubiri către intimata-reclamantă.
Mai susţin recurenţii-pârâţi că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că se impune plata unor despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat în condiţiile în care în raport cu dispoziţiile art. 1084 C. civ. reclamanta ar fi putut beneficia doar de acordarea dobânzii legale, ca expresie a indicelui de inflaţie şi nicidecum de acoperirea beneficiului nerealizat, cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond.
Se mai arată că în mod nejustificat s-a procedat la actualizarea unei sume reprezentând profitul nerealizat pentru anul 2007, fără a se lua în considerare admiterea obiecţiunilor formulate şi prin care s-a concluzionat de către expert că nu există profit.
O altă critică, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează soluţionarea cauzei, de către instanţa de fond, cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, se susţine de către ambii recurenţi-pârâţi că instanţa de fond trebuia să se conformeze dispoziţiilor instanţei de recurs, în sensul de a stabili dacă reclamanta avea dreptul la despăgubiri pentru calamităţi naturale în agricultură în temeiul Legii nr. 381/2002, ceea ce implica analiza întregii documentaţii prevăzute de legea indicată precum şi de Ordinul nr. 419/2002 privind Normele metodologice de aplicare, verificarea respectării termenelor şi a metodologiei de lucru prevăzute de respectivele acte normative, aspecte care nu vizează doar „înştiinţarea” scrisă, chestiune asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizia nr. 1331/2009.
Ori, susţin recurenţii-pârâţi că instanţa de fond nu a analizat toate aceste aspecte, nu a expus în hotărârea pronunţată motivele pentru care a respins toate susţinerile în sensul inexistenţei dreptului la despăgubiri al reclamantei, reţinând în mod eronat că procedura administrativă specială pentru acordarea despăgubirilor a fost apreciată ca fiind realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1331/2009 aşa încât nu a mai efectuat şi alte verificări referitoare la îndeplinirea celorlalte condiţii impuse de art. 6, 7, 9, 11, 12 şi 14, care sunt ulterioare art. 10 din lege.
Printr-o altă critică care vizează respingerea excepţiei inadmisibilităţii se susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut H.G. nr. 1006/2006, drept temei legal pentru atestarea dreptului subiectiv al reclamantei, în condiţiile în care respectivul act normativ a declarat stare de calamitate naturală în zonele în care culturile au fost afectate de fenomene naturale produse în perioada martie - 1 iulie 2006 iar despăgubirile acordate producătorilor agricoli s-au acordat numai pentru daune ce depăşesc 30% din producţie, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză. Astfel, susţin recurenţii că procesele-verbale nr. A şi nr. B fiind încheiate la data de 21 august 2006, respectiv data de 28 noiembrie 2006, exced voinţei legiuitorului care nu a reglementat acordarea despăgubirilor pentru culturile afectate ulterior datei de 1 iulie 2006 iar procesul-verbal din 5 iunie 2006 consemnează faptul că procentul de dăunare este de doar 30%.
În concluzie susţin recurenţii-pârâţi că în mod greşit, instanţa a admis acţiunea în temeiul art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1006/2006 în condiţiile în care acest act normativ prevede starea de calamitate naturală pentru perioada martie - 1 iunie 2006. ori reclamanta a precizat în susţinerea acţiunii un singur proces-verbal de calamitate încheiat în acea perioadă, la 05 iunie 2006, proces-verbal prin care nu se demonstrează dreptul reclamantei de a beneficia de despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile legale.
Printr-o ultimă critică formulată recurenţii pârâţi susţin că potrivit principiului primordialităţii normei comunitare, instanţa de fond ar fi trebuit să înlăture aplicarea Legii nr. 381/2002 prin raportare la Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 şi 88 din Tratat şi de modificare a R. CE nr. 70/2001 şi a Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier.
Cu privire la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale susţin recurenţii-pârâţi că în mod greşit instanţa de fond a constatat că prin decizia nr. 1331/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs s-a pronunţat asupra proceselor-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole în sensul că acestea au fost semnate de comisia legal constituită în loc să aprecieze asupra indiciilor serioase cu privire la legalitatea acestora.
5. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de probele administrate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentele-pârâte se rezumă, cu mici nuanţe, la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, prin întâmpinările şi cererile precizatoare depusă la dosarul cauzei, cărora li s-a răspuns în mod punctual, detaliat şi corect în considerentele hotărârii recurate, aşa încât îşi va limita analiza doar la criticile care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
5.1 În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, reţinând în acest sens că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, aşa încât dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ, nu sunt incidente în cauză cum în mod greşit susţin recurenţii-pârâţi.
Astfel, Înalta Curte, văzând obiectul precizărilor solicitate expertului contabil şi faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., constată că necomunicarea suplimentului la raportul de expertiză contabilă, depus la dosar cu respectarea termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ., nu a produs recurenţilor-pârâţi o vătămare procesuală de natură a afecta legalitatea procedurii judiciare în sensul invocat de către ambii recurenţi.
De asemenea, dat fiind faptul că vătămarea procesuală, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu se rezumă numai la prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor ci vizează şi transgresarea celorlalte reguli privitoare la soluţionarea litigiului, Înalta Curte văzând şi obligaţiile ce revin părţilor litigante, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., va înlătura şi susţinerile referitoare la afectarea legalităţii procedurii judiciare prin necomunicarea, de către instanţa de fond, a raportului de expertiză contabilă şi a raportului de expertiză tehnică judiciară depuse la dosarul primului ciclu procesual.
5.2 Înalta Curte urmează a înlătura şi criticile referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de Apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în considerarea celor ce urmează:
Astfel, nu vor fi primite criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., reţinându-se în acest sens că în mod corect instanţa de fond, în rejudecare, a purces la soluţionarea cauzei pe fond, ţinând, astfel cont de considerentele deciziei instanţei de recurs prin care s-a conchis irevocabil asupra parcurgerii de către reclamantă a procedurii administrative prealabile speciale, prevăzute de Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură şi de Ordinul nr. 419/2002 al Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002.
Astfel, interpretarea restrictivă dată de recurenţi deciziei nr. 1331 din 11 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi primită, în condiţiile în care din lecturarea considerentelor respectivei decizii rezultă fără echivoc că instanţa de recurs a apreciat asupra parcurgerii de către reclamantă a întregii proceduri administrative speciale, atunci când a constatat că recurenta şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în temeiul art. 19 alin. (1) lit. c) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 381/2002 ceea ce a determinat deplasarea în teren a comisiei competente şi încheierea procesului-verbal de constatare în forma prevăzută de norme.
Aşadar, verificarea existenţei sau inexistenţei dreptului reclamantului de a fi despăgubit presupune fără îndoială, în viziunea instanţei de recurs, parcurgerea, în prealabil a procedurii administrative speciale privind sesizarea şi constatarea pagubelor produse de calamităţi naturale.
Prin urmare toate criticile referitoare la parcurgerea de către intimată a etapei procedurii prealabile speciale pentru acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură nu pot fi primite în raport de considerentele deciziei nr. 1331 din 11 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal. Pentru aceleaşi considerente nu vor fi primite nici criticile referitoare la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, constatând că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că legalitatea celor trei procese-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole nu mai poate fi analizată în condiţiile în care acestea fac parte din procedura prealabilă legală pe care instanţa de casare a constatat-o ca îndeplinită de către reclamantă.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la netemeinicia hotărârii recurate prin încălcarea principiului adevărului reglementat art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În condiţiile în care din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă fără echivoc că instanţa de fond a stabilit toate împrejurările de fapt ale cauzei cu respectarea normelor destinate a garanta posibilitatea stabilirii adevărului judiciar în cauza dedusă judecăţii. Faptul că instanţa de fond, în rejudecare, s-a conformat, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiilor instanţei de recurs într-un sens contestat de ambii recurenţi-pârâţi nu poate fi calificat drept o încălcare a obligaţiilor impuse de respectarea principiului adevărului cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Înalta Curte va înlătura şi criticile referitoare la modul de soluţionare al excepţiei de inadmisibilitate constatând că în mod corect instanţa de fond a procedat la respingerea excepţiei de inadmisibilitate prin raportare la H.G. nr. 1006 din 2 august 2008 în condiţiile în care daunele la care se face referire în procesul-verbal din 5 iunie 2006, cauzate de fenomenele naturale din perioada 2 - 5 iunie 2006, au fost evaluate definitiv potrivit art. 12 alin. (3) din Ordinul nr. 419/2002 abia la sfârşitul ciclului de producţie, prin procesul-verbal din 28 noiembrie 2006. Prin urmare în mod eronat susţin recurenţii-pârâţi că daunele pretinse de reclamant au în vedere fenomenele naturale produse în luna august 2006, perioadă ce excede ariei de acoperire a H.G. nr. 1006/2006.
Dat fiind faptul că în procesului verbal din 5 iunie 2006 s-a prevăzut că „nu se poate evalua dauna înainte de recoltare” iar prin procesul-verbal din 28 noiembrie 2006 s-a stabilit un grad de dăunare a culturii de sfeclă de zahăr de 100% în mod greşit susţin recurenţii-pârâţi că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) din Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 419 din 17 septembrie 2002 şi art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 381/2002.
Nu vor fi primite nici criticile referitoare la inexistenţa dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri în condiţiile în care Înalta Curte constată că pe baza probelor administrate în cauză prima instanţă a apreciat în mod judicios că intimata-reclamantă, în calitate de producător agricol, care şi-a asigurat cultura de sfeclă de zahăr şi şi-a îndeplinit integral obligaţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 381/2002 este îndreptăţită, potrivit art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ, la încasarea unor despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a ploilor abundente şi de durată din luna iunie 2006 care au afectat cultura de sfeclă de zahăr însămânţată pe cele 150 ha. teren situat în Tarlaua „C.”, comuna V., judeţul Botoşani; de asemenea în mod corect judecătorul fondului a constatat că acţiunea promovată de reclamantă îşi are temeiul juridic în neîndeplinirea, fără temei legal, de către recurenţii-pârâţi a obligaţiilor prevăzute în Legea nr. 381/2002, în vederea plăţii despăgubirilor solicitate.
Referitor la cuantumul despăgubirilor în raport cu dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 381/2002, în mod corect instanţa de fond a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la beneficiul nerealizat prin neînceperea unui nou ciclu de producţie ca efect al neacordării despăgubirilor până la finele anului 2006.
Vor fi înlăturate şi criticile referitoare la inexistenţa obligaţiei de despăgubire a intimatei-reclamante, ca şi producăt agricol, în sarcina recurentului-pârât Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor în condiţiile în care potrivit art. 13 din Legea nr. 381 din 13 iunie 2002, privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, după verificarea documentelor de calamităţi Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor aprobă sumele necesare pentru despăgubirea producătorilor agricoli, individualizate pe judeţe iar potrivit art. 18 alin. (2) din Ordinul nr. 419/2002 plata despăgubirilor acordate producătorilor agricoli se face de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor prin direcţiile generale pentru agricultură şi industrie alimentară judeţene.
Ori este evident că recurentului-pârât îi incumba obligaţia de a lua măsurile necesare pentru despăgubirea efectivă a producătorilor agricoli în anul în care s-au produs efectele negative ale calamităţii naturale, în vederea asigurării finanţării începerii unui nou ciclu de producţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 381/2002.
Înalta Curte, având în vedere că simplu fapt al existenţei unui regulament nu atrage pentru toate prevederile sale atributul de a avea efect direct, în sensul art. 249 alin. (2) din TCE şi constatând că regulamentul invocat de recurentul-pârât nu conţine prevederi clare, precise şi necondiţionate, pentru a se putea aprecia asupra eventualei incompatibilităţi cu dispoziţiile Legii nr. 381/2002 va înlăturate şi criticile referitoare la lipsa de temei legal a hotărârii recurate prin aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză aşa încât soluţia de admitere a cererii reclamantei pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de recurentele-pârâte.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de D.A.D.R. Botoşani şi Ministerul AgriculturiiI şi DezvoltăriiI Rurale împotriva sentinţei nr. 33 din 5 februarie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4731/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4733/2010. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
