ICCJ. Decizia nr. 4731/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4731/2010
Dosar nr. 757/36/2009
Şedinţa publică de la 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 3 iunie 2009, reclamantul V.E. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor la plata drepturilor băneşti cuvenite în perioada 3 iunie 2006 - 12 aprilie 2007 şi la plata de daune morale în sumă de 60.000 RON.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin decizia nr. 1213 din 27 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost anulat Ordinul din 11 februarie 2004 emis de preşedintele autorităţii pârâte pentru eliberarea sa din funcţia de director executiv al O.J.P.C. Constanţa şi în baza acestei decizii a fost repus în funcţie la data de 12 aprilie 2007.
Reclamantul a mai arătat că în perioada de soluţionare a procesului a fost nelegal lipsit de venituri în sumă de 3.410 RON lunar, dar i s-a cauzat şi un prejudiciu moral, prin afectarea gravă a imaginii sale, avându-se în vedere că este o persoană publică.
Prin sentinţa civilă nr. 65/CA din 22 februarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului despăgubiri materiale în sumă de 28.388 RON, daune morale în sumă de 60.000 RON şi cheltuieli de judecată în sumă de 600 RON.
Instanţa de fond a reţinut că, urmare anulării Ordinului din 11 februarie 2004 prin decizia nr. 1213 din 27 februarie 2007, reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri echivalente drepturilor salariale de care a fost lipsit în perioada cuprinsă între data emiterii ordinului şi data repunerii sale în funcţie.
Raportat la dispoziţiile art. 18 lit. e) din Legea nr. 554/2004 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999 şi pe baza probelor administrate în cauză, instanţa de fond a considerat ca fiind întemeiată şi cererea de daune morale solicitate de reclamant pentru presiunile de natură politică şi profesională suportate pe parcursul judecării litigiului privind eliberarea din funcţia de conducere deţinută. Pentru repararea acestui prejudiciu, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 60.000 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, admiterea în parte a acţiunii, pentru despăgubiri materiale în sumă de 18.052 RON.
În primul motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, recunoscând dreptul reclamantului la plata de despăgubiri morale şi materiale care nu au fost solicitate în dosarul având ca obiect anularea Ordinului din 11 februarie 2004, deşi existenţa şi întinderea acestora era cunoscută în acel prim litigiu dintre părţi.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată soluţia dată fondului cauzei, arătându-se că instanţa de fond şi-a însuşit fără temei concluziile expertului contabil cu privire la drepturile salariale stabilite în favoarea intimatului-reclamant.
Ultima critică formulată în recurs vizează soluţia de acordare a daunelor morale în sumă de 60.000 RON şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 600 RON.
Recurenta a considerat că aceste cereri au fost greşit admise de instanţa de fond, în lipsa unor probatorii adecvate care să permită stabilirea unor criterii de evaluare a sumelor pretinse de către intimat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1213 din 27 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus anularea Ordinului din 11 februarie 2004 emis de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cu privire la eliberarea intimatului - reclamant V.E. din funcţia de director executiv al O.J.P.C. Constanţa.
Pentru plata daunelor morale şi materiale provocate intimatului-reclamant prin executarea ordinului nelegal, s-a formulat în prezenta cauză, la data de 3 iunie 2009, cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de fond a reţinut corect că acţiunea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni anterioare în contencios administrativ formulată în baza art. 1 din aceeaşi lege, dar nu a verificat respectarea acestei reglementări sub aspectul termenului de sesizare pentru cererea accesorie de plată a daunelor.
Termenul de prescripţie pentru despăgubiri a fost prevăzut expres în art. 19 alin. (1) şi (2), raportat la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit acestor dispoziţii legale, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri este de un an şi curge de la data când aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual cererea poate fi introdusă cel mai târziu în termen de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului de conciliere.
La data de 13 februarie 2004, când a formulat acţiunea pentru anularea Ordinului din 11 februarie 2004, intimatul-reclamant a avut cunoştinţă de conţinutul actului administrativ considerat nelegal, precum şi de consecinţele executării acestuia sub aspectul prejudiciului moral şi material invocat ulterior în prezenta cauză.
În raport de această dată, se constată că nu a fost respectat termenul de un an pentru formularea cererii accesorii de despăgubiri.
De altfel, cererea de daune formulată la data de 3 iunie 2009 nici nu a fost motivată în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, deoarece nu a fost indicată nici o altă dată pentru curgerea termenului de prescripţie pentru despăgubiri şi nici nu au fost invocate motive temeinice pentru aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Chiar în raport de data la care s-a dispus în mod irevocabil anularea Ordinului din 11 februarie 2004, se constată că prezenta cerere de despăgubiri a fost formulată cu depăşirea termenului de un an de când intimatul-reclamant a cunoscut în mod cert atât existenţa pagubei, cât şi întinderea acesteia.
În consecinţă, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge ca tardivă cererea formulată de reclamantul V.E. pentru daune morale şi materiale.
Faţă de soluţia dată recurentului, ca urmare a admiterii primului motiv de recurs formulat sub aspectul procedural nu se mai impune a fi examinate celelalte două motive de recurs care se referă la fondul pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor împotriva sentinţei nr. 65/CA din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi pe fond respinge acţiunea reclamantului V.E. privind despăgubirile materiale şi daunele morale ca tardivă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4729/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4732/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
