ICCJ. Decizia nr. 4736/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4736/2010
Dosar nr. 1328/59/2009
Şedinţa publică de la 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 143 din 10 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul V.G.F. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi S.B. şi a dispus anularea Ordinului din 29 octombrie 2009, emis de pârâtul persoană juridică, reintegrarea reclamantului pe funcţia publică deţinută anterior, de manager interimar la Spitalul Municipal Lugoj şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite începând cu data expirării concediului medical şi până la reintegrarea respectivă precum şi la plata unor daune morale, în cuantum de 5.000 RON; totodată, a fost respinsă acţiunea precizată faţă de pârâtul S.B. pe excepţia lipsei procedurii prealabile.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit probelor dosarului, reclamantul a fost eliberat din funcţia de manager interimar al Spitalului Municipal Lugoj, începând cu data de 29 octombrie 2009, prin Ordinul din 29 octombrie 2009 emis de pârâtul Ministerul Sănătăţii, în temeiul Titlului VII - „Spitale”, din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi în baza H.G. nr. 1718/2008 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii.
Potrivit certificatelor medicale depuse la dosar, reclamantul s-a aflat în concediu medical în perioada 2 octombrie 2009 - 8 decembrie 2009. Ordinul atacat de reclamant a fost emis la data de 29 octombrie 2009, deci în perioada de concediu medical a acestuia, ceea ce, în opinia instanţei de fond, contravine prevederilor art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii care interzic încetarea raporturilor de muncă ale angajatului când acesta se află în incapacitate de muncă datorată concediului medical.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de fond a constatat că ordinul emis de pârât este lovit de nulitate şi a dispus restabilirii situaţiei anterioare emiterii ordinului, prin obligarea pârâtului la reintegrarea reclamantului pe funcţia deţinută anterior de manager interimar al Spitalului Municipal Lugoj şi prin acordarea drepturilor salariale de la data expirării concediului medical şi până la reintegrarea acestuia.
Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că ordinul contestat nu îndeplineşte nici cerinţa legală a motivării actului administrativ, în fapt şi în drept, pentru că, din conţinutul acestuia nu rezultă considerentele de fapt şi de drept care au dus la emiterea ordinului, ceea ce încalcă dreptul la apărare al reclamantului şi de asemenea împiedică controlul judiciar al instanţei asupra măsurii luate, atât timp cât nu se cunosc motivele care au generat emiterea actului contestat.
De asemenea, judecătorul fondului a considerat că, prin modul abuziv în care a emis ordinul contestat, pârâtul a creat un prejudiciu moral reclamantului, în condiţiile în care a dispus revocarea acestuia în perioada în care acesta se afla în incapacitate de muncă datorată unor afecţiuni ale sănătăţii şi nici nu a comunicat acestuia care sunt motivele eliberării din funcţie, aşa încât a apreciat ca fiind justificată cererea de acordare a daunelor morale.
În ceea ce priveşte acţiunea precizată faţă de pârâtul S.B., pentru anularea Ordinului din 29 octombrie 2009 prin care acesta a fost numit în funcţia deţinută de reclamant, Curtea a constatat că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aşa că această cerere a fost respinsă pe excepţia inadmisibilităţii.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 143 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurentul-pârât a susţinut, în esenţă că instanţa de fond a analizat cauza fără a ţine cont de următoarele aspecte:
În primul rând, susţine recurentul-pârât, că prin Ordinul din 26 mai 2009 reclamantul a fost numit, prin voinţa unilaterală a Ministrului Sănătăţii, în funcţia de manager interimar. Aşadar, instanţa ar fi trebuit să verifice şi care au fost motivele de fapt şi de drept care au justificat numirea reclamantului în funcţia de manager interimar prin Ordinul din 26 mai 2009 până la revocarea unilaterală din funcţie de către Ministrul Sănătăţii.
În al doilea rând, mai arată recurentul-pârât că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Ordinul nr. 1035/2009 reclamantului îi erau aplicabile şi dispoziţiile Ordinului nr. 1836/2007 privind atribuţiile managerului interimar, conform cărora, avea obligaţia de a propune un înlocuitor pentru perioada când nu se afla în spital; în concluzie managerul interimar nu şi-a îndeplinit obligaţia de a întreprinde diligenţele necesare înştiinţării Ministerului Sănătăţii cu privire la apariţia stării sale de incapacitate temporară de boală, stare ce presupunea lipsa sa din spital.
În al treilea rând, se mai susţine că mandatul acordat de Ministrul Sănătăţii de manager interimar a fost emis în baza unei legi speciale, respectiv Legea nr. 95/2006 şi nu în baza C. muncii, lege care de altfel nici nu reglementează această materie a mandatului special. În concluzie, în opinia recurentului-pârât, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile legale reţinute în mod eronat de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, mai arată recurentul-pârât că instanţa de fond a reţinut numai că prin luarea măsurii de retragere a mandatului special în perioada în care reclamantul se afla în concediul medical s-a creat un prejudiciul moral acestuia fără însă a aduce un alt argument. Instanţa nu justifică motivarea care a condus la acordarea daunelor morale şi nici reclamantul nu a justificat şi dovedit în ce constă prejudiciul moral.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurenţilor ce pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a apărărilor formulate şi raportat la prevederile legale incidente, dar şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat, în cauză, nu este fondat, în considerarea celor în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, în condiţiile în care recurenta-reclamantă, s-a limitat l-a invocarea în termeni generali a acestui motiv de nelegalitate fără a preciza care sunt, în concret, aspectele care i-au format convingerea că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii sau a schimbat natura ori înţelesul acestuia, atunci când a constatat legalitatea ordinului contestat de intimatul-reclamant.
Înalta Curte urmează a înlătura şi criticile referitoare la nelegalitatea soluţiei pronunţate de Curtea de Apel, care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că în mod corect instanţa de fond, constatând că actul administrativ atacat în cauză a fost emis în perioada în care intimatul-reclamant se afla în concediul medical, dovedit în cauză, a stabilit în mod corect caracterul abuziv, vătămător pentru reclamant al actului atacat.
Astfel, Înalta Curte, constată că prima critică formulată de recurentul-pârât, referitoare la motivarea ordinului contestat prin raportate la modul de motivare al ordinului de numire nu poate fi reţinută, invocând, în acest context, doar principiul disponibilităţii acţiunii civile, şi reamintind că prin acţiunea dedusă prezentei judecăţi, este supus controlului de legalitate Ordinului din 29 octombrie 2009 prin care intimatul-reclamant a fost revocat din funcţia de manager interimar al Spitalului Municipal Lugoj şi nu ordinul prin care acesta a fost numit în funcţia din care a fost revocat, ordin a cărui legalitate nu poate fi cercetată nici măcar incidental.
De asemenea, Înalta Curte va înlătura şi cea de-a doua critică referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 2 pct. 52 din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1836 din 23 octombrie 2007 pentru stabilirea atribuţiilor managerului interimar al spitalului public, în condiţiile în care, la dosarul cauzei se află dispoziţia din 2 octombrie 2009 prin care se dovedeşte îndeplinirea acestei obligaţii legale.
Totodată, va fi înlăturată şi critica referitoare la neaplicarea în cauză a C. muncii, faţă de împrejurarea că acest act normativ se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii [art. 1 alin. (2) C. muncii]. Aşadar, chiar dacă intimatul-reclamant a fost numit manager interimar al Spitalului Municipal Lugoş, în temeiul art. 178 alin. (3) Teza finală din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii, sunt incidente, în condiţiile în care, actul normativ special nu conţine dispoziţii contrare în materia încetării raporturilor de muncă.
Urmează a fi respinsă şi critica referitoare la admiterea cererii privind plata daunelor morale, în cauză, fiind îndeplinirii cumulativ condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. în persoana recurentului-pârât.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, în condiţiile în care, caracterul abuziv al ordinului de revocare din funcţia de manager interimar în perioada incapacităţii sale temporare de muncă, face previzibil prejudiciul moral suferit de acesta, nefiind nevoie de alte dovezi care să justifice obligaţia de reparaţie reţinută în sarcina recurentului-pârât.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că, în raport cu probele administrate în cauză, soluţia de admitere a cererii reclamantului, pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de recurentele-pârâte.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei nr. 143 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4735/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4737/2010. Contencios → |
|---|
