ICCJ. Decizia nr. 4739/2010. Contencios. Contract administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4739/2010
Dosar nr. 3030/1/2010
Şedinţa publică de la 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 10 iulie 2009, reclamanta SC G. SRL Drobeta Turnu-Severin a solicitat să se dispună anularea procesului-verbal de constatare din 09 aprilie 2009 privind proiectul RR „Reţea de televiziune prin cablu G.T. şi a deciziei nr. CA-35864 din 09 iunie 2009, acte întocmite de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei - Direcţia Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare.
Reclamanta a solicitat de asemenea ca, urmare anulării celor două acte administrative întocmite de pârât să fie exonerată de plata sumei de 37.088,24 euro, reprezentând echivalentul sumei de 158.997,61 RON, din care suma de 127.174,08 RON către bugetul Uniunii Europene, suma de 31.793,53 RON către bugetul aferent cofinanţării şi 30 RON comision bancar.
În motivarea acţiunii, s-a invocat prescripţia dreptului autorităţii competente în gestionarea fondurilor comunitare de a stabili obligaţia de plată după împlinirea termenului de 5 ani prevăzut de art. 11 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003.
Cu privire la fondul cauzei, reclamanta a arătat că prin actele contestate s-a reţinut eronat că la data semnării contractului de grant - 21 decembrie 2000, reprezentantul său a dat o declaraţie nereală cu privire la inexistenţa datoriilor societăţii la bugetul de stat.
Prin sentinţa nr. 513 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea, a anulat procesul-verbal din 09 aprilie 2009 şi decizia nr. CA -35.864 din 09 iunie 2009, obligând pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 5.950 RON.
Instanţa de fond a constatat că dreptul organului de control de a efectua verificări cu privire la modalitatea de implementare a proiectului RR „Reţea de televiziune prin cablu G.T.”, de a constata încălcări ale prevederilor contractuale şi de a dispune recuperarea sumelor, s-a stins prin prescripţie, nefiind exercitat în termenul stabilit de lege.
În acest sens au fost avute în vedere dispoziţiile art. 112 din O.G. nr. 79/2003, care prevăd că dreptul de a stabili obligaţia de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului, dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare.
De asemenea, instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 11 alin. (5) din H.G. nr. 1306/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003, conform cărora termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă de la data închiderii programului, considerând ca fiind data confirmării scrise de către Comisia Europeană a închiderii programului sau în cazul în care nu există o astfel de confirmare, data efectuării de către Comisia Europeană a plăţii finale în cadrul programelor de preaderare şi al programelor operaţionale.
În cauză, s-a reţinut că nu există o comunicare scrisă a Comisiei Europene, astfel că termenul de prescripţie a fost calculat de la data efectuării plăţii finale, respectiv de la data de 13 decembrie 2001.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, în baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 115/2009 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale.
Recurentul a solicitat ca în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulată de intimata-reclamantă.
În recurs s-a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 112 din O.G. nr. 79/2003, calculând termenul de prescripţie de 5 ani în raport de data la care ministerul recurent a efectuat plata finală către intimată, deşi textul de lege susmenţionat prevede clar că se are în vedere data efectuării plăţilor finale în cadrul programelor de preaderare.
Recurentul a învederat că termenul de prescripţie nu se calculează în funcţie de cazul particular al fiecărui beneficiar de proiect finanţat, ci în funcţie de data efectuării de către Comisia Europeană a plăţii finale în cadrul programului în baza căruia s-a finanţat proiectul, iar în cauză, ultima plată pentru programul „Phare RR Coeziune Economică şi Socială”, în baza căruia a fost semnat proiectul intimatei RR, a fost efectuată la data de 30 aprilie 2004.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de excepţia de ordine publică invocată din oficiu la acest termen, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată a fost formulată pentru anularea procesului-verbal de constatare din 09 aprilie 2009 şi a deciziei nr. CA-35864 din 09 iunie 2009, acte administrative care, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003, reprezintă titluri de creanţă pentru obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat.
Procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva acestor acte administrative a fost prevăzută în art. 206 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., fiind chiar aplicată de ministerul recurent pentru soluţionarea contestaţiei formulate de intimată prin decizia nr. CA-35864 din 09 iunie 2009.
În raport de natura juridică a actelor administrative contestate şi de valoarea creanţei bugetare pentru care acestea au fost întocmite, se constată că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Conform acestei reglementări, litigiile privind taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către Tribunalele administrativ-fiscale.
Faţă de aceste dispoziţii legale imperative şi în raport de cuantumul creanţei bugetare contestate în cauză, se constată că indiferent de rangul şi competenţa funcţională a autorităţii administrative emitentă a actelor deduse judecăţii, este determinant criteriul competenţei materiale după valoarea litigiului şi în consecinţă, pricina trebuia judecată în primă instanţă de Tribunal.
Pentru motivele expuse, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se va dispune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Mehedinţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Urmare soluţiei dată recursului prin admiterea excepţiei de ordine publică privind necompetenţa materială, nu se mai impune a fi examinate criticile formulate de ministerul recurent pe fondul pricinii şi acestea vor fi examinate, sub forma unor apărări de fond, cu ocazia judecării cauzei de către instanţa competentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului împotriva sentinţei nr. 513 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Mehedinţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4737/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4740/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
