ICCJ. Decizia nr. 4740/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4740/2010
Dosar nr. 3111/2/2010
Şedinţa publică de la 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 3047 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât respingerea excepţiei tardivităţii plângerii prealabile, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta SC N.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtul O.R.D.A.; totodată, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea Producătorilor de Fonorame din România.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În urma analizei actelor aflate la dosar, Curtea a reţinut că în M. Of. al României, Partea I, nr. 316/13.05.2009 a fost publicată decizia O.R.D.A. nr. 61 din 24 aprilie 2009 pentru publicarea Protocolului privind Lista suporturilor şi aparatelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum şi cuantumul acestei remuneraţii.
Curtea de Apel a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia tardivităţii plângerii prealabile, având în vedere caracterul de act administrativ cu caracter normativ al deciziei de publicare în M. Of. al Protocolului sus menţionat, precum şi dispoziţiile art. 7 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, conform cărora în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.
Instanţa de fond a fost apreciată, însă, ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării respectivei decizii, în considerarea celor ce urmează.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea, dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat, de fapt, suspendarea executării Protocolului încheiat între părţile care au participat la negocierile desfăşurate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 8/1996, protocol care reglementează lista aparatelor şi suporturilor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copie privată, în conformitate cu dispoziţiile art. 107 din acelaşi act normativ.
Potrivit art. 1322 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe „înţelegerea părţilor cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la O.R.D.A; Protocolul se publică în M. Of. al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al O.R.D.A., în termen de 5 zile de la data depunerii.
Metodologiile, astfel publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat şi tuturor importatorilor şi fabricanţilor de suporturi şi aparate pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată, conform art. 107”.
Însă dacă părţile nu se înţeleg, se poate iniţia procedura de arbitraj efectuată de arbitrii, potrivit art. 1311 alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la Curtea de Apel.
Faţă de dispoziţiile legale mai sus redate, instanţa de fond a constatat că Legea nr. 8/1996 reglementează o procedură specială pentru contestarea respectivului Protocol, aşa încât a apreciat că au devenit incidente în cauză dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Susţinerilor reclamantei în sensul că neparticipând la negocierile finalizate cu încheierea protocolului, nu avea posibilitatea de a iniţia procedura arbitrajului, ceea ce i-a conferit dreptul de a ataca protocolul în contencios administrativ, în temeiul liberului acces la justiţie, instanţa de fond, le-a răspuns prin raportare la Decizia nr. 1061 din 14 iulie 2009, a Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 1311 alin. (2), art. 1312 alin. (2), (3) şi (10), art. 1313 şi art. 1314 din Legea nr. 8/1996, apreciindu-se că respectivele dispoziţii legale nu încalcă art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie.
Instanţa de fond a conchis în sensul că procedura reglementată de art. 1312 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 este recunoscută ca fiind singura posibilitate de contestare a protocolului care consemnează înţelegerile părţilor cu privire la metodologiile negociate.
Cu privire la faptul că reclamanta nu a făcut parte din comisia de negociere, judecătorul fondului a subliniat faptul că această comisie a fost constituită prin decizia O.R.D.A. nr. 173/2008, publicată în M. Of. nr. 660/19.09.2008.
Apreciind că este îndreptăţită să facă parte din comisia de negociere faţă de calitatea sa de fabricant de aparate de telefonie mobilă şi de disp. art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, reclamanta avea interesul să conteste decizia nr. 173/2008 pentru a deveni parte în procesul de negociere şi pentru a se prevala ulterior, dacă era cazul, de dispoziţiile art. 1311 din Legea nr. 8/1996.
Ori, reclamanta nu a contestat această decizie, formulând pentru prima dată critici cu privire la legalitatea acesteia, în motivarea cererii de suspendare a executării protocolului.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constatând că pentru anularea Protocolului, în litigiu, este reglementată o procedură specială prin Legea nr. 8/1996, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării acestui Protocol, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 3047 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC N.R. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-o primă critică formulată s-a susţinut că hotărârea judecătorească atacată este lipsită de temei legal fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, susţine recurenta-reclamantă că instanţa judecătorească, în mod nelegal nu a ţinut seama de domeniul de aplicare al procedurii reglementate de art. 1312 din Legea nr. 8/1996, şi implicit inaplicarea respectivei proceduri în cauza dedusă prezentei judecăţii.
În acest sens, arată recurenta-reclamantă că procedura stabilită de art. 1312 din Legea nr. 8/1996 are următoarea caracteristică şi anume ipoteze obiective şi subiective strict delimitate legal, în sensul că legea stabileşte, în mod expres atât situaţiile în care o entitate juridică poate iniţia procedura arbitrajului (ipoteza obiectivă) cât şi entităţile juridice care pot solicita iniţierea acestei proceduri (ipoteza subiectivă).
În ceea ce priveşte ipoteza obiectivă susţine recurenta-reclamantă că trebuie avut în vedere faptul că nici unul dintre cele trei cazuri contemplate de prevederile legale ca fiind situaţii care permit iniţierea procedurii arbitrajului nu este aplicabil în cazul de faţă, în sensul că nu i se aplică niciuna dintre respectivele ipoteze pentru a solicita deschiderea procedurii arbitrajului.
Relativ la ipoteza subiectivă a respectivei proceduri susţine recurenta-reclamantă că nu a fost parte la comisia de negociere sens în care nu avea posibilitatea să solicite deschiderea procedurii de arbitraj.
În consecinţă susţine recurenta-reclamantă că faţă de faptul că procedura stabilită de art. 1312 se aplică doar situaţiilor prevăzute le lege, iar cazul dedus judecăţii nu se încadrează în aceste situaţii, este evident că respectiva cale specială de atacare a Protocolului nu îi este aplicabilă.
În opinia recurentei-reclamante, inaplicabilitatea căii speciale de atacare a protocolului, prevăzută de art. 1312 face aplicabil dreptul comun în materia atacării actelor administrative, respectiv legea contenciosului administrativ; în acest sens art. 126 din Constituţia României vorbeşte despre controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ ca fiind garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar.
Susţine recurenta-reclamantă că interpretarea coroborată a art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ şi a art. 1312 din Legea nr. 8/1996, în sensul aplicării procedurii de arbitraj, în cazul său, contravine atât prevederilor constituţionale care stabilesc că dreptul de acces la justiţie este un drept absolut, cât şi prevederilor constituţionale care stabilesc categoriile de acte administrative care nu pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ.
Printr-o altă critică formulată recurenta-reclamantă susţine că instanţa de judecată nu a ţinut seama de raportul dintre decizia nr. 173/2008 şi decizia nr. 61/2009 respectiv Protocolul atacat.
Astfel, arată recurenta-reclamantă că instanţa de fond, în mod nejustificat, prin hotărârea judecătorească atacată a apreciat că neatacarea deciziei nr. 173/2008 prin care a fost stabilită Comisia de Negociere afectează inclusiv dreptului său de a ataca decizia nr. 61 din 24 aprilie 2009, pentru publicarea în M. Of. a Protocolului din 10 aprilie 2009 privind Lista suporturilor şi aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată pentru operele produse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum şi cuantumul acestei remuneraţii. Dincolo de faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de natura juridică a celor două acte şi raportul dintre acestea, interpretarea contravine şi prevederilor legale relative la accesul liber la justiţie.
În opinia recurentei-reclamante, instanţei de fond, deşi admite caracterul de act administrativ cu caracter normativ a deciziei nr. 61/2009, aplicabilă erga omnes în mod paradoxal consideră că aceasta nu poate fi atacat decât de către părţile implicate în negocierea acestuia, respectiv membrii Comisiei de negociere. Se mai susţine că acest paradox interpretaţional contravine atât voinţei legiuitorului ordinar cât şi voinţei exprimate a legiuitorului constituţional.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de probele administrate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
Potrivit art. 1312 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, „înţelegerea părţilor cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la O.R.D.A; Protocolul se publică în M. Of. al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al O.R.D.A., în termen de 5 zile de la data depunerii.
Metodologiile, astfel publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat şi tuturor importatorilor şi fabricanţilor de suporturi şi aparate pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată, conform art. 107”.
Însă dacă părţile nu se înţeleg, se poate iniţia procedura de arbitraj efectuată de arbitrii, potrivit art. 1311 alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la Curtea de Apel.
Aşadar, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, reglementează, o procedură specială de control judiciar, prevăzută în art. 1312, respectiv arbitrajul şi contestarea hotărârii arbitrale la secţia civilă a Curţii de Apel, care excede, astfel, competenţelor instanţelor de contencios administrativ, în condiţiile art. 5 alin. (2) din Legea conteciosul administrativ.
Prin urmare, Protocolul încheiat în condiţiile art. 1312 din actul normativ mai sus menţionat, este supus, unei alte proceduri judiciare, prin care se asigură controlul judecătoresc, astfel că nu se poate susţine că aceste act este sustras controlului instanţelor de judecată. Referitor la acest aspect, trebuie amintit faptul că şi în opinia Curţii Constituţionale, singura posibilitate de atacare a unui astfel de Protocol este cea prevăzută de art. 1312 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, dispoziţii care nu încalcă art. 21 din Constituţie.
Este adevărat că legea stabileşte, în mod expres atât situaţiile în care o entitate juridică poate iniţia procedura arbitrajului (ipoteza obiectivă) cât şi entităţile juridice care pot solicita iniţierea acestei proceduri (ipoteza subiectivă) însă acest fapt nu este de natură a conduce la concluzia inaplicabilităţii respectivei proceduri în cazul recurentei-reclamante, în condiţiile în care, aşa cum în mod corect reţine instanţa de fond, dacă aceasta ar fi atacat, în contencios administrativ, decizia O.R.D.A. nr. 173/2008, ar fi putut deveni parte în procesul de negociere, şi ar fi putut astfel, uza de procedura arbitrală reglementată de art. 1312 din Legea nr. 8/1996.
Aşadar dispoziţiile art. 1312 din Legea nr. 8/1996 nu trebuiesc interpretate în mod izolat, cum greşit procedează recurenta-reclamantă, atunci când susţine inaplicabilitatea procedurii speciale în cazul său, ci coroborat cu dispoziţiile art. 130, art. 131, art. 1311 din Legea nr. 8/1996, dispoziţii legale ce lipsesc de temei interpretările recurentei-reclamante, în sensul că, câmpul de aplicare al acestei proceduri este limitat de lege doar la membrii comisiei de negociere a metodologiei consemnate în Protocolul a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză, ceea ce contravine efectelor erga omnes ale respectivului act administrativ. Faptul că recurenta-reclamantă nu a atacat în instanţa decizia de constituire a comisiei de negociere, nu este de natură a conduce la eludarea dispoziţiilor legale, care consacră o procedură specială, în cazul suspendării Protocolului încheiat în condiţiile art. 1312 din Legea nr. 8/1996, cum în mod greşit se susţine prin motivele de recurs.
În acest context, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că această procedură este prevăzută numai pentru părţile care negociază şi că celelalte părţi care nu ar putea să iniţieze o asemenea procedură ar avea deschisă, în baza principiului liberului acces la justiţie, calea unei acţiuni în faţa instanţelor de contencios administrativ, în condiţiile în care, orice persoană interesată, poate să conteste pe calea contenciosului administrativ, decizia de numire, în condiţiile art. 131, a comisiei de negociere a metodologiilor, să devină, astfel, parte în procesul de negociere, şi să aibă, astfel deschisă unica cale de contestare a Protocolului, respectiv, procedura arbitrală reglementată de art. 1312 din Legea nr. 8/1996.
Aşadar, prin dispoziţiile cu caracter special ale Legii nr. 8/1996, este prevăzută o altă procedură de contestare, derogatorie de la dreptul comun, ceea ce nu constituie o încălcare a principiului accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, republicată, şi nici a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, cum în mod greşit susţine recurenta-reclamantă.
Prin prisma considerentele expuse, Înalta Curte urmează a înlătura toate criticile din recurs referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de Apel, constatând că în mod corect instanţa de fond a apreciat că este inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ având ca obiect suspendarea protocolului încheiat în condiţiile art. 1312 din Legea nr. 8/1996 atâta timp cât prin dispoziţii cu caracter special ale acestei legi este prevăzută o altă procedură.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză aşa încât soluţia de respingere a cererii reclamantei, ca inadmisibilă, pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de recurenta-reclamantă.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.R. SRL Cluj împotriva sentinţei nr. 3047 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4739/2010. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 4742/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
