ICCJ. Decizia nr. 4803/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4803/2010
Dosar nr. 1193/42/2009
Şedinţa publică de la 5 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 37 din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul V.D., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi a anulat actul de constatare emis de această autoritate sub nr. 303/II/2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin actul de constatare nr. 303/II/2009, întocmit de către pârâta A.N.I. la data de 11 decembrie 2009, la sesizarea Instituţiei Prefectului Judeţului Dâmboviţa, s-a constatat starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat reclamantul V.D., începând cu data de 22 iunie 2004 şi până la data de 01 septembrie 2009, dată la care a fost emisă încheierea nr. 5999 din 01 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, prin care s-a dispus retragerea reclamantului din SC V.P. SRL şi revocarea acestuia din funcţia de administrator, întrucât ar fi deţinut concomitent funcţia de primar al comunei D. şi calitatea de comerciant persoană fizică.
În motivarea acestui act de constatare, s-a reţinut faptul că, începând cu data de 22 iunie 2004, reclamantul exercită funcţia de primar al localităţii menţionate, dar, potrivit relaţiilor comunicate de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin adresa din data de 04 noiembrie 2009, aceeaşi persoană fizică a avut calitatea de asociat şi administrator al SC V.P. SRL, în perioada 10 martie 2003 până la 01 septembrie 2009, dar şi pe aceea de reprezentant asociaţie familială, în perioadele 23 aprilie 1998 - 05 mai 1999, 08 iulie 1999 - 07 septembrie 2000 şi 07 septembrie 2000 - 03 aprilie 2007, la V.D.A., întreprindere familială.
Reţine pârâta faptul că, în aceste condiţii, reclamantul ar avea calitatea de comerciant persoană fizică, încălcând astfel prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora funcţia de primar este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 144/2007 privind Agenţia Naţională de Integritate, în activitatea sa, inspectorul de integritate întocmeşte acte de constatare şi procese-verbale; alin. (3) dispune în continuare, faptul că „actul de constatare trebuie să cuprindă data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care îl întocmeşte, numele, prenumele şi alte date de identificare a persoanei la care se referă, obiecţiile şi explicaţiile acestora, numele, prenumele şi calitatea persoanelor care asistă la constatare sau reprezintă persoana supusă verificării, obiecţiile şi explicaţiile acestora, descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi măsurile luate, menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale, semnătura celui care face constatarea şi a celorlalte persoane prezente, după caz";.
Astfel, arată instanţa de fond, în ceea ce priveşte textul citat, care enumeră menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă actul de constatare întocmit de către inspectorul de integritate, folosirea expresiei „trebuie să cuprindă”, inserată în conţinutul acestui text de lege, nu poate fi interpretată decât în sensul că lipsa vreuneia din menţiunile enumerate atrage sancţiunea nulităţii actului astfel încheiat.
Aşa fiind, reţine instanţa de fond, susţinerile pârâtei, conform cărora inserarea acestor menţiuni în conţinutul actului de constatare nu ar fi obligatorii, întrucât nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, sunt lipsite de fundament legal şi ilustrează confuzia pe care o fac reprezentanţii acestei instituţii între categoriile de nulităţi.
Se arată în considerentele sentinţei recurate că, în funcţie de natura interesului ocrotit, există nulitate absolută în cazul în care, la încheierea actului juridic, a fost nesocotită o normă ce ocroteşte un interes general, obştesc, în timp ce nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea unei norme ce ocroteşte un interes particular, individual ori personal. În cauza de faţă, textul art. 9 din actul normativ menţionat anterior protejează un interes particular, individual, şi anume pe acela al persoanei cercetată de către inspectorul de integritate, ceea ce face ca încălcarea acestei norme să fie sancţionată cu nulitatea relativă, şi nu cu aceea cu caracter absolut, invocată de către reclamant în cererea sa.
Pe de altă parte, reţine prima instanţă, fiind vorba despre o nulitate relativă, aceasta nu poate fi invocată decât de către persoana al cărei interes ocrotit a fost încălcat, acesteia revenindu-i obligaţia de a face dovada vătămării produse prin încălcarea condiţiei la încheierea actului juridic, dar şi a faptului că această vătămare nu poate fi altfel înlăturată decât prin anularea actului juridic încheiat în astfel de condiţii.
Or, apreciază instanţa de fond, în cauza de faţă, atâta vreme cât actul de constatare nu cuprinde obiecţiile şi explicaţiile oferite de către reclamant, în legătură cu starea de incompatibilitate ce i se impută, dovada vătămării produsă acestuia este indubitabilă; astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul actului de constatare contestat, în cuprinsul acestuia se face doar menţiunea referitoare la prezentarea reclamantului V.D. la sediul agenţiei, în data de 23 septembrie 2009, ocazie cu care acesta a depus la dosar o serie de acte; ulterior, nicăieri în cuprinsul respectivului act, nu se consemnează dacă reclamantul a oferit sau nu relaţii privitoare la existenţa sau inexistenţa calităţii sale de comerciant, dacă a obiectat faţă de pretinsa stare de incompatibilitate sau dacă a oferit orice fel de explicaţii de natură a induce o altă concluzie inspectorului de integritate.
În susţinerea acestei afirmaţii, în faza judecăţii de fond, reclamantul a depus la dosar încheierea nr. 6091 din 01 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
Mai reţine instanţa de fond că dovada existenţei vătămării rezidă şi din aceea că, în lipsa menţiunilor privitoare la eventualele obiecţiuni şi explicaţii ale reclamantului, la momentul prezentării sale la sediul Agenţiei Naţionale de Integritate, în faţa inspectorului de integritate, nu se poate cunoaşte cu certitudine dacă sus-numitul a oferit inspectorului informaţii referitoare la existenţa ori inexistenţa, la momentul cercetării, a stării de incompatibilitate sau dacă a avut posibilitatea de a depune la dosar şi alte acte ori să învedereze şi alte aspecte şi dacă, în final, această modalitate de apărare ar fi putut conduce la o altă soluţie a inspectorului de integritate. Aceasta cu cât mai mult cu cât, în faţa instanţei, contestatorul a susţinut că în faza cercetării sale de către Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat să dea o declaraţie în scris, cerere respinsă, întrucât inspectorul de integritate a considerat că nu este necesar să dea alte lămuriri.
Aşadar, se arată în considerentele sentinţei atacate, cum această vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului constatator, în temeiul art. 48 alin. (2) coroborat cu art. 9 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, se impune anularea actului de constatare din 11 decembrie 2009, întocmit de către pârâta Agenţia Naţională de Integritate, întrucât acesta a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale obligatorii, care prevăd menţiunile imperative ce trebuie inserate în cuprinsul respectivului act.
În pronunţarea acestei soluţii, reţine instanţa de fond, s-a mai avut în vedere şi faptul că pârâta Agenţia Naţională de Integritate nu a făcut în nici un fel dovada unei situaţii contrare, nu a probat netemeinicia susţinerilor reclamantului, limitându-se la a invoca în întâmpinare doar faptul că l-a citat pe reclamant la sediul Agenţiei Naţionale de Integritate şi că acesta ar fi fost înştiinţat despre soluţia inspectorului de integritate, dar nu se face nicio referire la motivul pentru care din conţinutul actului de constatare nu rezultă în nici un fel obiecţiile şi explicaţiile reclamantului la momentul prezentării în faţa inspectorului de integritate sau faptul că sus-numitul nu ar fi oferit nici un fel de explicaţii şi nu ar fi făcut obiecţii, dar că, în mod cert şi indubitabil, acesta a avut ocazia de a oferi asemenea explicaţii sau de a formula obiecţiuni în legătură cu cele reţinute în sarcina sa.
2. Recursul declarat de Agenţia Naţională de Integritate
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta susţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, precum şi cele cuprinse în art. 5 alin. (81) din acelaşi act normativ, stabilind fără nicio bază că inspectorul de integritate a omis a consemna obiecţiile şi explicaţiile reclamantului deşi nu s-a probat că acestea s-ar fi formulat. Dimpotrivă, susţine recurenta, în actul de constatare atacat s-au menţionat toate documentele depuse de reclamant şi au fost respectate şi celelalte garanţii procedurale prevăzute de art. 6 alin. (8) din Legea nr. 144/2007, republicată.
3. Apărările formulate de V.D.
Prin concluziile scrise depuse în şedinţa publică de la 5 noiembrie 2010, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul a arătat că soluţia Curţii de Apel este legală întrucât actul de constatare este lovit de nulitate „din cel puţin 2 puncte de vedere”: a fost încheiat la data de 11 decembrie 2009 dar el nu a fost încunoştinţat despre acest fapt şi nu cuprinde obiecţiile şi explicaţiile sale cu privire la măsurile dispuse de Agenţia Naţională de Integritate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimatul-reclamant V.D. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ actul de constatare nr. 303/II/2009 emis de Agenţia Naţională de Integritate.
Prima instanţă, pentru considerentele expuse pe larg la pct. 1.1 al acestei decizii, a considerat că actul administrativ este nul pentru lipsa unor menţiuni obligatorii referitoare la „obiecţiile şi explicaţiile” persoanei supuse verificării conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 144/2007 privind Agenţia Naţională de Integritate precitat.
Soluţia primei instanţe este excesiv de formalistă, bazându-se pe o interpretare rigidă şi trunchiată a dispoziţiilor legale aplicabile. Ea pleacă de la premisa eronată că persoana verificată este obligată să se apere şi deci, să formuleze „obiecţii şi explicaţii”. În realitate, din modul în care este reglementată procedura administrativă de verificare, mai ales din art. 6 alin. (8) partea finală, rezultă că toate garanţiile procedurale recunoscute acesteia se circumscriu dreptului de a se apăra, iar nu unei obligaţii.
Prin urmare, indiscutabil, actul de constatare trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 9 alin. (3) din lege, inclusiv obiecţiile şi explicaţiile persoanei supuse verificării, însă numai în măsura în care acestea s-au formulat.
Din chiar cuprinsul actului administrativ contestat rezultă că „la data de 23 septembrie 2009, în vederea luării la cunoştinţă de conţinutul dosarului, dl. V.D. s-a prezentat la sediul Agenţiei Naţionale de Integritate, ocazie cu care au fost depuse şi înregistrate la sediul agenţiei următoarele documente: copia contractului de cesiune de părţi sociale nr. 1 din 17 august 2009 al SC V.P. SRL; copia hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor nr. 1 din 17 august 2009 cu privire la retragerea din SC V.P. SRL a dl. V.D. şi revocarea acestuia din funcţia de administrator; copia Actului constitutiv actualizat la data de 17 august 2009 al SC V.P. SRL; copia încheierii nr. 5999 din 01 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa; copia certificatului de înregistrare al SC V.P. SRL; copia certificatului de înregistrare, depunere şi menţionare acte al Oficiului Comerţului şi copia actului de identitate”.
Nu rezultă din nicio probă administrată că în intervalul 23 septembrie 2009 - 11 decembrie 2009 intimatul-reclamant ar fi formulat „obiecţii şi explicaţii” în legătură cu procedura de control derulată de recurenta-pârâtă, aşa încât motivul de nelegalitate invocat nu există.
În cuprinsul concluziilor scrise intimatul a reiterat şi cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat prin acţiune, referitor la faptul că nu a fost încunoştinţat despre emiterea actului administrativ la data de 11 decembrie 2009. Şi acest motiv este vădit nefondat, câtă vreme intimatul a fost înştiinţat despre procedura derulată de recurentă, conform art. 5 alin. (81) din Legea nr. 144/2007, s-a prezentat, după cum s-a arătat, la data de 23 septembrie 2009 la sediul Agenţiei Naţionale de Integritate pentru a depune documente justificative şi i s-a comunicat actul administrativ la data de 18 decembrie 2009, acţiunea judiciară fiind formulată în termenul legal.
Sintetizând, Înalta Curte constată că actul de constatare nr. 303/II din 11 decembrie 2009 a fost emis de recurenta Agenţia Naţională de Integritate cu respectarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, precum şi a dreptului la apărare.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. 11.1 din decizie, constatând că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, respectiv nu a verificat dacă în perioada 22 iunie 2004 - 1 septembrie 2009 intimatul s-a aflat în stare de incompatibilitate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. se va casa sentinţa cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 37 din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4801/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4806/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
