ICCJ. Decizia nr. 4815/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4815/2010
Dosar nr. 3724/1/2010
Şedinţa publică de la 5 noiembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea judecătorească atacată cu contestaţie în anulare
Prin decizia nr. 1739 din 25 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor - D.R.A.O.V. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1141 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. În consecinţă, a modificat, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 134 din 31 iulie 2006 şi a procesului-verbal din 11 aprilie 2006 emis de Direcţia Regională Vamală Bucureşti în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 1.016.284 RON aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004 şi exonerarea de la plata acestei sume, ca inadmisibilă, şi respingerii capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
De asemenea, instanţa de recurs a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a respins recursul declarat de reclamanta SC N.R. SRL împotriva aceleaşi sentinţe, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa încadrării tarifare a produsului „Alimet” este de reţinut că organele de control au apreciat corect că analogul hidroxil al metioninei este un compus diferit de metionină, încadrându-se la poziţia NN, cum a procedat reclamanta la momentul importurilor, soluţie împărtăşită, sub acest aspect, şi de prima instanţă.
Reclamanta SC N. SRL susţine că în urma analizei tehnice rezultă destinaţia identică acelor doi compuşi, că Alimet este forma lichidă a metioninei (88% substanţă activă), însă concluziile expertizei sunt în această privinţă categorice: metionina are structura acido-amino-4-metiltio butiric, iar produsul aliment are structura 2 hidroxi 4 metiltio butiric diferiţi, cu structură moleculară diferită. Prin urmare, corect a concluzionat instanţa de judecată că fiind vorba de substanţe diferite, în mod explicit, încadrările tarifare sunt diferite. Diferenţa între cele două substanţe, a reţinut prima instanţă rezultă şi din Directiva 82/471/CEE, produsele fiind menţionate la poziţii diferite, cu formule chimice diferite, precum şi din Registrul CAS, poziţionarea diferită (nr. x şi z).
Susţinerile reclamantei conform cărora la momentul importului a întrunit condiţiile de legalitate în privinţa încadrării tarifare a produsului în discuţie care a fost validată de autorităţile vamale prin acordarea „liberului de vamă” şi că, apoi, după 5 ani printr-o interpretare discutabilă s-ar fi schimbat încadrarea tarifară, nu sunt întemeiate.
În realitate, reţine instanţa de recurs, încadrarea tarifară de la momentul importurilor este opera reclamantei, produsă prin întocmirea declaraţiilor vamale, iar noua încadrare tarifară a produsului Alimet a avut loc în urma controlului ulterior efectuat în baza art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României, în vigoare la data efectuării controlului, recursul formulat de reclamantă fiind nefondat.
În schimb, se arată în considerentele deciziei atacate, recursurile declarate de pârâte sunt întemeiate atât în privinţa modului în care s-a soluţionat de către instanţa de fond capătul de cerere referitor la accesoriile în număr de 1.016.284 RON aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, cât şi în privinţa cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă.
În privinţa accesoriilor calculate pentru perioada 1 ianuarie - 25 mai 2004, instanţa de recurs reţine că reclamanta nu a formulat contestaţie în procedură administrativă, motiv pentru care atacarea sub acest aspect a actului administrativ fiscal direct la instanţa de contencios administrativ face ca cererea respectivă să fie inadmisibilă, contestaţia reglementată în art. 175 C. proc. fisc. fiind o astfel de procedură administrativă obligatorie.
2. Contestaţia în anulare formulată de SC N.R. SRL Bucureşti
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare SC N.R. SRL Bucureşti, invocând prevederile art. 318 Teza I-a din C. proc. civ., în sensul că soluţia pronunţată este rezultatul unei greşeli materiale.
În motivare, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs a soluţionat în mod greşit capătul de cerere privind accesoriile în cuantum de 1.016.284 RON, reţinând, din eroare, că pentru „accizări” este necesară formularea unei plângeri prealabile distincte de aceea care vizează actul fiscal principal. În realitate, consideră contestatoarea, soluţia pronunţată pe acest aspect este rezultatul unei greşeli materiale, instanţa de recurs neobservând faptul că în cauză sunt incidente prevederile speciale cuprinse în art. 175 şi urm. din O.G. nr. 92/2003, precum şi pct. 2.1. din Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, în raport de care contestaţia administrativă îndreptată împotriva actului fiscal se consideră formulată şi împotriva accesoriilor.
Procedând astfel, mai afirmă contestatoarea, instanţa de recurs i-a încălcat accesul liber la justiţie din perspectiva art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
3. Procedura derulată în soluţionarea contestaţiei în anulare
În prezenta cauză niciuna dintre intimate nu a formulat întâmpinare.
Prin concluziile scrise depuse în şedinţa publică de la 5 noiembrie 2010, contestatoarea şi-a completat argumentele prezentate în cererea introductivă, invocând şi împrejurarea că excepţia pe baza căreia s-a soluţionat capătul de cerere în discuţie nu a fost pusă în dezbaterea părţilor, fiind astfel în imposibilitate de a se apăra.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Examinând decizia atacată prin prisma motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) Teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de faţă este fondată pentru argumentele prezentate în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Contestatoarea şi-a fundamentat calea extraordinară de atac de retractare exercitată pe prevederile art. 318 alin. (1) Teza I C. proc. civ., text care dispune că:
„Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (…)”.
În speţă s-a susţinut că soluţia pronunţată în privinţa recursurilor formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor - D.R.A.O.V. Bucureşti a fost determinată de o astfel de greşeală.
Verificând dosarul de recurs, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor - D.R.A.O.V. Bucureşti au vizat capătul de cerere privind accesoriile în sumă de 1.016.284 RON, aferente declaraţiilor vamale din perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004 întrucât actele administrativ fiscale atacate: decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 fuseseră anulate de instanţa de fond numai în această privinţă.
Soluţionând aceste recursuri, instanţa a reţinut că „reclamanta nu a formulat contestaţie în procedura administrativă” şi a concluzionat ca atacarea, direct la instanţa de contencios administrativ a actelor fiscale, în partea privitoare la accesorii, este inadmisibilă.
Această concluzie este însă rezultatul unei greşeli materiale, pentru că instanţa de recurs nu a observat că la filele din dosarul de fond se găseşte contestaţia administrativă formulată de către SC N.R. SRL, înregistrată la Direcţia Regională Vamală Bucureşti sub nr. 16163 din 10 mai 2006, unde se arată explicit că se contestă procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 atât în partea privitoare la debitul principal, taxe vamale şi TVA, cât şi în partea privitoare la accesorii.
Mai mult decât atât, după cum bine a punctat contestatoarea, chiar şi în lipsa unei contestări exprese a accesoriilor, deveneau incidente prevederile pct. 2.1 din Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, emise pentru aplicarea art. 175 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., potrivit cărora:
„În situaţia în care contestatorul precizează că obiectul contestaţiei îl formează actul administrativ atacat, fără însă a menţiona înlăuntrul termenului acordat de organul de soluţionare, cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe feluri de impozite, taxe, datorie vamală, contribuţii, precum şi accesorii ale acestora, sau măsurile pe care le contestă, contestaţia se consideră formulată împotriva întregului act administrativ fiscal”.
De altfel, soluţionând contestaţia administrativă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 s-a considerat legal învestită şi în privinţa accesoriilor, respingând-o în întregime, pentru suma totală de 2.859.278 RON, ce cuprinde 1.389.978 RON - taxe vamale, 262.325 RON TVA, 714.885 RON dobânzi taxe vamale, 135.543 RON dobânzi TVA, 207.840 RON penalităţi până la 31 decembrie 2005 şi 148.707 RON majorări de întârziere până la 31 martie 2006.
Conchizând, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, decizia instanţei de recurs în privinţa modului în care au fost soluţionate recursurile autorităţilor publice, este rezultatul unei greşeli materiale, aşa încât contestaţia în anulare de faţă este fondată.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse la pct. 11.1 din decizie, în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 319 şi 320 C. proc. civ., se va admite contestaţia în anulare şi se va anula decizia nr. 1739 din 25 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în partea privitoare la recursurile Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Autorităţii Naţionale a Vămilor, fixându-se termen pentru soluţionarea acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de SC N.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 1739 din 25 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Anulează decizia contestată, în partea privind soluţionarea recursurilor formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor - D.R.A.O.V. Bucureşti.
Fixează termen pentru soluţionarea recursurilor la 28 ianuarie 2011.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4814/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4827/2010. Contencios. Excepţie de... → |
|---|
