ICCJ. Decizia nr. 4831/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4831/2010
Dosar nr. 7874/2/2009
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2004 şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, sume actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au statut de funcţionari publici în cadrul instituţiei pârâte, având dreptul la cele două suplimente potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, precum şi faptul că în perioada 2004 - 2005, potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, a fost suspendată aplicarea acestor dispoziţii, suspendare menţinută prin art. 48 din O.U.G. nr. 2/2006, această măsură putând fi asimilată abuzului de drept.
Reclamanţii au apreciat că suspendarea încalcă dispoziţiile art. 53 din Constituţia României şi Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar pârâtul refuză în mod nejustificat plata sporurilor.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, având în vedere suspendarea aplicării prevederilor ce reglementează cele două suplimente pentru perioada 2004 - 2006 şi faptul că legislaţia în vigoare cu privire la funcţionarii publici nu reglementează nivelul cuantumului acestor drepturi.
Prin sentinţa civilă nr. 292 din 19 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Art. 29 din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31 după republicare, la alin. (1) lit. c) şi d), prevede că pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din suplimentul postului şi suplimentul gradului, aplicarea acestor prevederi fiind suspendată în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că pentru a fi posibilă calcularea celor două suplimente a căror acordare o solicită reclamanţii, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii legale date în aplicarea (executarea) art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea dispoziţiilor legale sus menţionate.
Instanţa a constatat că până la data pronunţării hotărârii nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi ar fi presupus obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că acordând aceste drepturi pe cale judecătorească, în lipsa unei reglementari legale prin care acestea să fie definite, ar însemna ca instanţa judecătorească să-şi aroge drepturi de legiferare, încălcând astfel principiul separaţiilor puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, cât şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Instanţa de fond, raportându-se şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că în cauză nu se poate invoca nici încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, deoarece suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare nu constituie un bun în înţelesul art. 1 din acest Protocol, întrucât pretenţiile reclamanţilor nu au caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
S-a mai reţinut de către instanţă că, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, o creanţă invocată, pentru a avea valoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocol, trebuie să fie suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, or, atât timp cât această creanţă nu poate fi determinată, în lipsa unor dispoziţii legale, ea nu respectă condiţiile de a fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocol.
La pronunţarea hotărârii, instanţa de fond a avut în vedere şi decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată de secţiile unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Astfel, recurenţii apreciază că în mod greşit instanţa de fond a considerat că cele două categorii de sporuri solicitate prin cererea introductivă ar fi sporuri care s-ar putea acorda doar după aprobarea unor acte normative care vor reglementa salarizarea în domeniul bugetar şi care vor prevedea condiţiile de acordare a fiecărui spor sau supliment în parte.
Se arată în motivele de recurs formulate că prin O.G. nr. 6/2007 au fost reglementate drepturile salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi al altor drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi drepturile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, precum şi faptul că cele două suplimente care fac obiectul prezentei cauze se circumscriu noţiunii de sporuri şi fac parte din structura salariului funcţionarilor publici, aşa cum rezultă din prevederile art. 31 alin. (1), lit. c) şi d). Aceasta cu atât mai mult cu cât O.G. nr. 6/2007 nu a abrogat prevederile textului enunţat, prin care s-a stabilit structura salariului, ci dimpotrivă, în art. 48 din Ordonanţă, se arată că aceasta se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru aceste considerente recurenţii apreciază că suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare sunt elemente componente ale salariului funcţionarului public şi în baza art. 37 din O.G. nr. 6/2007, trebuiesc plătite înaintea oricărei alte obligaţii de plată ale autorităţii sau instituţiei publice şi nici nu pot face obiectul vreunei renunţări sau limitări.
Arată recurenţii că a accepta soluţia instanţei de fond, astfel cum a fost aceasta motivată, presupune totodată a accepta şi faptul că dispoziţiile unei legi pot fi modificate printr-o ordonanţă de urgenţă, ceea ce este total eronat şi în contradicţie cu legea, întrucât un act normativ nu poate fi modificat decât printr-un alt act de putere egală sau mai mare decât cel pe care vine să-l modifice.
Se mai arată în motivele de recurs că practic instanţa de fond nu doar că nu a ţinut cont, ci, mai mult decât atât, a înlăturat în mod eronat legislaţia comunitară, în condiţiile în care aceasta trebuia aplicată cu prioritate.
Astfel, ca urmare a ratificării Convenţiei de către România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, aceasta face parte din dreptul intern, ceea ce înseamnă că după ratificare Convenţia a devenit parte integrantă a sistemului român şi a dobândit în cadrul acestuia aplicabilitate directă, dispoziţiile sale având forţă constituţională şi supralegislativă.
În consecinţă, se reţine de către recurenţi că primul judecător al convenţiei este judecătorul naţional, care urmează să aplice direct prevederile convenţionale şi Normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului, care au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Recurenţii invocă în susţinerea motivelor de recurs hotărârea Gaus Dosier - Unt Foredertechnik GmbH împotriva Olandei din 23 februarie 1995, prin care Curtea a explicat noţiunea de bun reglementată de art. 1 al Protocolului, arătând că noţiunea de bun se referă la valoarea patrimonială, ca ansamblu de interese ce decurg din raporturile cu conţinut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv şi licit să le dobândească.
Se menţionează că în cuprinsul acestei decizii a fost prezentată legislaţia naţională care reglementează compunerea salariului funcţionarilor publici şi s-a arătat că în mod neîndoielnic salariul funcţionarului public cuprinde, alături de alte elemente, suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare.
Se mai arată de către recurenţi că prin suspendarea periodică au fost privaţi de un drept constituit prin lege şi ca urmare un drept legitim, licit, pe care ar trebui să îl dobândească în mod efectiv, astfel că neacordarea drepturilor de natură salarială, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999R se circumscrie încălcării art. 1 din Protocolul 1 şi art. 6 din Convenţie.
În cauza de faţă, reclamanţii au avut o speranţă legitimă, consacrată chiar de legiuitorul român, privind plata celor două suplimente salariale, aceştia fiind titularii unor interese patrimoniale ce intră sub protecţia instituită de art. 1 din Protocolul 1, drepturile reclamanţilor la plata celor două sporuri având bază legală.
Se mai învederează de către recurenţi că drepturile salariale ale funcţionarilor publici, privind suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare în cuantum de 25% pentru fiecare dintre ele, a fost recunoscut şi acceptat de mai multe instanţe de judecată, prin sentinţe rămase definitive şi irevocabile, astfel că nu se poate face o diferenţiere privind aceste drepturi, deoarece pentru toţi funcţionarii publici există o singură lege care reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre aceştia şi stat, sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome, ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici";.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare";.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în secţiunea I din capitolul 5, intitulat „Drepturi şi îndatoriri";, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurenţii-reclamanţi nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) Teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cu deosebire decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, în calitate de reprezentant legal al funcţionarilor publici din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, A.E., A.D., A.I., I.A., B.V., B.F.C., B.D.M., V.B., B.A., B.G., A.B., B.T.M., B.D.E., B.L.O., B.C., C.B., B.M., M.B., B.T., B.S.C., B.Vi., B.D., C.F.C., C.A., C.A.O., C.C.E., C.M., A.C., C.P.I., M.C., C.A.O., C.C., C.S., C.L., C.R., Cr.C., C.An., C.E.D., C.D., D.C., D.V., D.I., D.F., D.A., D.M., E.E.S., F.A., F.C., G.C., G.D., G.O.E., D.G., G.C., G.E.A., G.M., H.L., H.I.A., I.G., I.T.R., I.I., I.V., Io.A., I.Ad., J.E., L.A.D., M.E., M.M., M.D., M.L.F., M.V., M.I., M.Du., M.A.I., M.N., M.V.A., N.G., N.D., N.R., N.L.A., N.M., O.C., O.E., O.B., O.A., P.T., P.I., P.D.I., P.R., P.A., P.M., P.Ad., P.Ro., P.C., R.A., R.P., R.I.F., P.Cr., R.I., R.S., S.A., S.M., S.Mi., S.B., S.Ad., Ş.L., S.E., T.C., T.D.G., T.Cr., T.G., T.M.L., T.N., U.A., U.D., V.V., V.C., V.E.L. şi V.A.D., împotriva sentinţei civile nr. 292 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4830/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4835/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
