ICCJ. Decizia nr. 4869/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4869/2010
Dosar nr. 7168/2/2009
Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4387 din data de 9 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta D.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi l-a obligat pe acesta să primească cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române precum şi actele doveditoare în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei.
Curtea a mai obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlul de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că reclamanta este cetăţean al Republicii Moldova care şi-a exprimat intenţia de a redobândi cetăţenia română în temeiul art. 10 din Legea nr. 21/1991, sens în care, în luna septembrie a anului 2006, a transmis secţiei consulare a Ambasadei României la Chişinău, la îndrumarea acesteia, o cerere scrisă de programare/intenţie, prin poştă, recomandat cu confirmare de primire, pentru a fi programată ulterior în vederea depunerii actelor pentru redobândirea cetăţeniei române.
Neprimind nici un răspuns, reclamanta a revenit cu o nouă cerere, în data de 29 mai 2009, cererea sa nefiind soluţionată nici în momentul de faţă.
Examinând dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, instanţa de fond a concluzionat că solicitanţii pot depune oricând cereri pentru redobândirea cetăţeniei române, nefiind prevăzută nicăieri o procedură precum cea derulată de pârât, în sensul programării pentru depunerea cererii şi a documentelor necesare, ci acestea trebuie primite pe loc, urmând a fi înaintate de îndată comisiei pentru cetăţenie.
A arătat prima instanţă că modul de organizare a activităţii instituţiei, legislaţia care îngreunează procedura şi nu lasă loc alternativelor la depunerea cererilor, sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtului; trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de pârât, mai exact ele nu îl pot exonera la nesfârşit de obligaţiile sale, el trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Nu trebuie omis faptul că această procedură, pentru care reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanţei de judecată, este doar primul pas, constând efectiv în depunerea cererilor şi a documentelor aferente, urmând abia apoi procedura mult mai de durată a soluţionării efective a cererii sale de către Direcţia cetăţenie a Ministerului de Justiţie.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că termenul de mai bine de trei ani cât a trecut de la formularea cererii şi până în momentul pronunţării prezentei hotărâri poate fi considerat mai mult decât rezonabil în accepţiunea art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Or, această obligaţie de soluţionare a cererilor în termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii, cât timp aceasta din urmă e condiţionată de anumite proceduri şi termene.
Hotărând asupra daunelor morale, instanţa de fond a considerat că, prin nesoluţionarea nu atât în termenul legal, ci nici măcar într-un termen rezonabil, reclamanta a fost prejudiciată prin prelungirea inerentă a întregii proceduri de examinare a cererii sale de redobândire a cetăţeniei, încălcându-i-se, prin derizoriul obiectului cererii lor, adică simpla invitare la depunerea cererii, în raport de timpul consumat pentru aceasta, dreptul la examinarea cererii sale în timp rezonabil.
Curtea a evocat conştiinţa neputinţei, frustrarea încercată de reclamantă atunci când a conştientizat că, la ritmul de invitare a solicitanţilor pentru depunerea cererilor, nu ar fi ajuns în decursul întregii sale vieţi la depunerea cel puţin a cererii sale, cu atât mai puţin la soluţionarea ei şi beneficiul eventualului drept câştigat, mai exact beneficiul pe care îl aduce cu sine redobândirea cetăţeniei române, precum şi intervalul de mai bine de 3 ani de la formularea cererii.
Prima instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârât arătând că nici un moment reclamanta nu a solicitat expressis verbis sancţionarea pârâtului pentru nesoluţionarea în termenului legal a cererii sale din 2006, ci şi-a privit demersul ca pe un tot unitar, instanţa luând în calcul ultima revenire a reclamantei.
Pasivitatea pe care o sancţionează prescrierea dreptului la acţiune, este exact ceea ce a profitat pârâtului, adică prelungirea, prin acordul tacit al reclamantei, a termenului de soluţionare a cererilor sale, iar a împărtăşi opinia pârâtului ar însemna a sancţiona îngăduinţa cu care reclamanta a tratat această problemă, tocmai în considerarea realelor probleme cu care se confruntă pârâtul.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea parţială a acesteia în sensul respingerii capătului principal de cerere pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit a respins instanţa de fond excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, din moment ce aceasta s-a prevalat de o cerere administrativă formulată în luna septembrie 2006, faţă de care trebuia să formuleze acţiunea în termen de 6 luni de la împlinirea intervalului legal de soluţionare.
A arătat recurentul că în cauză nu poate fi constatat refuzul nejustificat sau explicit, întrucât există un răspuns formulat de autoritatea recurentă, în termen de 30 de zile de la data recepţionării petiţiei, răspuns care arăta condiţiile concrete în care cererea reclamantei urma să fie procesată şi care nu a fost luat în considerare de către instanţa de fond.
Recurentul a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamantei în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, în baza dificultăţilor de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a cetăţeniei române depuse la secţia consulară a Ambasadei României la Chişinău.
Autoritatea recurentă a mai precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuţiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române într-un termen cât mai scurt.
A mai susţinut recurentul că instanţa de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea cererii reclamantei de redobândire a cetăţeniei şi că în mod nejustificat au fost acordate reclamantei daune morale în condiţiile în care aceasta nu a dovedit suferinţa produsă.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a-l admite, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că în motivarea capătului de cerere privind daunele morale, intimata-reclamantă a susţinut că prin privarea sa, timp de 2 ani şi 9 luni, de posibilitatea de a beneficia de cetăţenia română, i-a fost încălcată demnitatea umană, incertitudinea şi sentimentul că nu este luată în considerare producându-i grave prejudicii.
În cauză nu au fost prezentate dovezi de natură a substanţia prejudiciul moral suferit de către pârâtă.
Înalta Curte nu neagă impactul psihologic al tergiversării pârâtului-recurent în soluţionarea cererii legitime a reclamantei-intimate, dar apreciază că soluţia adoptată în prezenta cauză este de natură a constitui o reparaţie suficientă pentru eventualul prejudiciu suferit de către reclamantă, aceasta nedovedind existenţa unor suferinţe morale sau a unui prejudiciu mai grav care ar impune acordarea de compensaţii pecuniare.
Sub acest aspect recursul pârâtului Ministerul Afacerilor Externe este întemeiat şi va fi admis.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că reclamanta s-a adresat în două rânduri pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în redobândirea cetăţeniei române, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, fără însă a primi nici un răspuns.
Această împrejurare este de natură a afecta dreptul reclamantei de soluţionare a cererii într-un termen rezonabil, fapt de natură a atrage incidenţa art. 1 din Legea nr. 554/2004, creată fiind o stare de incertitudine cu privire la existenţa şi exercitarea drepturilor intimatei-reclamante.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului privind prescripţia dreptului la acţiune, întrucât în prezenta cauză termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ se calculează prin raportare la cererea depusă de reclamantă la data de 29 mai 2009, cerere a cărei nesoluţionare a determinat reclamanta să se adreseze instanţei de judecată.
Faţă de faptul că nici până la soluţionarea cauzei reclamanta nu a primit nici un răspuns la solicitarea sa, fapt examinat şi în perspectiva demersurilor întreprinse în anul 2006, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de fond incidenţa art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul nesoluţionării cererii reclamantei într-un termen rezonabil.
Obligaţia de soluţionare a cererilor într-un termen rezonabil acoperă fiecare etapă a unei proceduri administrative, îndeplinirea ei putând fi evaluată atât cu privire la fiecare etapă cât şi din perspectiva întregului proces administrativ.
Legea nr. 21/1991 nu stabileşte un termen pentru primirea cererilor de redobândire a cetăţeniei române, însă termenele imperative prevăzute în general de acest act normativ sunt de natură a impune o anumită celeritate.
În condiţiile în care chiar prima şi cea mai simplă etapă a acestei proceduri, şi anume primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române, este prelungită în mod nejustificat, este evident că parcurgerea întregii proceduri va fi afectată în sensul încălcării dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002.
Înalta Curte nu poate primi apărările formulate de recurent privind dificultăţile de ordin practic în procesarea numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituţia recurentă ar fi trebuit să depună toate diligenţele pentru rezolvarea situaţiei create conform obligaţiilor legale care îi revin, principala sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuţiilor sale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speţă în ritmul şi potrivit precauţiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum şi în convenţiile internaţionale la care România este parte.
Instanţa de judecată are îndatorirea constituţională de a sancţiona, în cadrul şi cu mijloacele oferite de lege, orice exercitare a prerogativelor autorităţii publice care afectează, în orice mod, drepturile fundamentale ale cetăţeanului.
În condiţiile în care revine instanţei de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept şi a remedia încălcările drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale supuse examinării sale, Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 oferă cadrul legal pentru obligarea unei autorităţi publice la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative, cum ar fi, în speţă, primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române, sub care aspect critica recurentului-pârât apare ca lipsită de fundament.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul respingerii cererii reclamantei de acordare a daunelor morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 4387 din data de 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de acordare a daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4868/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4870/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
