ICCJ. Decizia nr. 4891/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4891/2010
Dosar nr. 249/59/2010
Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 24 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul G.D.V. în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. şi a dispus suspendarea Ordinului din 13 ianuarie 2010 emis de pârâtă până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de anulare a actului administrativ.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că reclamantul a deţinut funcţia de director coordonator adjunct al Direcţiei Managementului Pieţei Muncii din cadrul A.J.O.F.M. Caraş-Severin, fiind numit prin Ordinul din 25 mai 2009 şi încheind un contract de management pentru o perioadă de maximum 4 ani, iar prin Ordinul din 13 ianuarie 2010 emis de pârâta A.N.O.F.M. a fost eliberat din funcţia sus-menţionată.
Prin cererea precizatoare din data de 24 martie 2010, reclamantul a solicitat suspendarea executării Ordinului din 13 ianuarie 2010, arătând că ordinul nu cuprinde nici un motiv referitor la vreo culpă contractuală din partea sa, că procedura de evaluare a funcţionarilor publici, care a constituit temeiul desfacerii contractului său, a fost adoptată fără propunerea Agenţiei Naţionale a funcţionarilor publici şi fără consultarea sindicatelor, că rezultatul evaluării nu i-a fost comunicat şi el a fost în imposibilitatea de a-l contesta.
Instanţa de fond a mai constatat că temeiul de drept al ordinului atacat este reprezentat de o serie de dispoziţii cuprinse în Legea nr. 202/2006, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 188/1999, O.U.G. nr. 105/2009, H.G. nr. 1610/2005, H.G. nr. 527/2009, Ordinul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 1636 din 09 octombrie 2009, Ordinul Preşedintelui A.N.O.F.M. nr. 612 din 12 octombrie 2006, iar reclamantul a respectat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Curtea a arătat că susţinerile reclamantului privind nelegalităţile legate de modul de evaluare a performanţelor sale profesionale şi faptul că la momentul luării măsurii încetării contractului de management se afla în concediu medical, privite şi în contextul neregularităţilor invocate cu privire la temeiul de drept al al emiterii ordinului, inclusiv nemotivarea măsurii de eliberare din funcţie, sunt de natură a crea suficiente îndoieli cu privire la legalitatea întocmirii actului atacat.
Prima instanţă a mai constatat că în speţă este îndeplinită şi condiţia privind existenţa unui prejudiciu iminent, întrucât odată cu eliberarea din funcţie a reclamantului îşi vor înceta efectele regulile interne stabilite de acesta în vederea funcţionării optime a compartimentului pe care l-a coordonat, iar, pe de altă parte, patrimoniul reclamantului şi implicit starea financiară a familiei sale este influenţată în mod negativ de privarea sa de drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantului, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că reclamantul ar fi îndeplinit procedura prealabilă în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, trecând la judecarea cererii de suspendare formulată prin precizarea depusă la termenul din 24 martie 2010 fără a pune în discuţia părţilor excepţia prematurităţii introducerii acţiunii reclamantului.
Recurenta a mai arătat că procedura de evaluare a intimatului-reclamant s-a desfăşurat după încetarea stării de incapacitate de muncă a acestuia şi a respectat dispoziţiile legale în vigoare, comisia de soluţionare a contestaţiilor nefiind învestită cu soluţionarea vreunei contestaţii a intimatului-reclamant cu privire la calificativul final al evaluării performanţelor sale profesionale, iar contractul de management a încetat ca urmare a evaluării reclamantului ca necorespunzător, nu ca urmare a aplicării unei sancţiuni disciplinare.
Faţă de cele de mai sus, recurenta a susţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât Ordinul din 13 ianuarie 2010 a fost emis cu respectarea cadrului legal în vigoare, cuprinde motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii sale, iar, mai mult, ca urmare a încetării de drept a efectelor juridice ale dispoziţiilor art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, exercitarea funcţiei deţinute de către intimat nu mai are temei legal începând cu data de 01 martie 2010.
A mai susţinut recurenta că intimatul-reclamant nu a deţinut statutul de funcţionar public, astfel încât în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 188/1999.
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a-l admite, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte reţine că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 2 martie 2010, reclamantul-intimat G.D.V. a solicitat revocarea Ordinului din 13 ianuarie 2010, emis de pârâta A.N.O.F.M. cu privire la încetarea contractului de management din 25 mai 2009 prin care reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator adjunct al Direcţiei Managementului Pieţei Muncii din cadrul A.J.O.F.M. Caraş-Severin şi reintegrarea în funcţia deţinută.
Prin cererea precizatoare depusă la termenul din data de 24 martie 2010, reclamantul a solicitat anularea Ordinului din 13 ianuarie 2010, revocarea măsurii privind destituirea sa din funcţie şi reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior, suspendarea executării Ordinului din 13 ianuarie 2010 şi obligarea pârâtei la plata unor daune materiale şi morale în cuantum de 407.360 RON.
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind instituţia suspendării executării actului administrativ prevăd că „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.
Examinând înscrisurile existente în dosarul de fond, Înalta Curte constată că, la termenul din data de 24 martie 2010, reclamantul a depus dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 54/2004, datată 5 martie 2010, deci ulterior sesizării instanţei cu cererea de anulare a actului administrativ, dar anterior completării acţiunii introductive de instanţă cu capătul de cerere privind suspendarea actului administrativ contestat.
Textul legal incident în speţă nu impune condiţia respectării unui termen de 30 de zile de la sesizarea autorităţii emitente în cazul solicitării suspendării executării actului administrativ, singura cerinţă fiind depunerea plângerii prealabile.
Faţă de acestea, critica recurentei privind neîndeplinirea condiţiei privind procedura prealabilă este neîntemeiată.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt îndeplinite celelalte două condiţii cumulativ prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, condiţii a căror existenţă ar justifica măsura excepţională a suspendării executării actului administrativ.
Legea contenciosului administrativ a definit „cazul bine justificat”, în art. 2 alin. (1) lit. t), ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
Or, Înalta Curte constată că Ordinul din 25 mai 2009, în temeiul căruia reclamantul a fost numit în funcţia publică de director coordonator adjunct al Direcţiei Managementului Pieţei Muncii din cadrul A.J.O.F.M. Caraş-Severin, a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, însăşi funcţia deţinută de reclamant fiind înfiinţată în urma adoptării şi aplicării acestui act normativ.
O.U.G. nr. 37/2009, act normativ în baza căruia reclamantul a fost numit în funcţia publică şi s-a încheiat contractul de management din 25 mai 2009, a fost declarată ca neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
Controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 105/2009, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, reproducând aceleaşi soluţii legislative, acest act normativ a fost, la rândul său, declarat ca neconstituţional prin Decizia nr. 1629/2009.
Efectele declarării ca neconstituţional a actului normativ în baza căruia a fost emis un act administrativ sunt rezumate în considerentele Deciziei nr. 414/2010 a Curţii Constituţionale, şi anume „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora”, în prezenta speţă actul administrativ de numire în funcţie şi contractul de management încheiat în aplicarea Ordonanţei de Urgenţă declarate neconstituţionale.
Pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Acest aspect este de natură a lipsi de substrat legitim aspectele invocate de reclamantul-intimat privind aparenta nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se cere, act în temeiul căruia a fost destituit din funcţia creată cu încălcarea dispoziţiilor legale şi constituţionale.
În privinţa condiţiei „pagubei iminente”, legea contenciosului administrativ o defineşte, în art. 2 alin. (1) lit. ş), ca fiind prejudiciul material, viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Nu se poate aprecia că măsura eliberării din funcţia de conducere, prin ea însăşi, duce la producerea unei pagube iminente.
Reclamantul a făcut referire la drepturile salariale de care ar fi lipsit, dar, în cazul în care acţiunea în anulare a actului va fi admisă, această problemă va putea fi analizată în cadrul acelui litigiu, iar drepturile salariale vor putea fi recuperate.
Aspectele reţinute de instanţa de fond cu privire la efectele destituirii reclamantului-intimat asupra funcţionării optime a compartimentului pe care l-a coordonat nu sunt probate în cauză.
În aceste condiţii, Înalta Curte, considerând de prisos examinarea celorlalte motive de recurs invocate în cauză de către recurentă, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a admite recursul şi modificând încheierea recurată, va respinge cererea reclamantului G.D.V. ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă A.N.O.F.M. împotriva încheierii din data de 24 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa recurată în sensul că respinge cererea reclamantului G.D.V. ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4889/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4893/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
