ICCJ. Decizia nr. 4897/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4897/2010
Dosar nr. 95/59/2010
Şedinţa de la 10 noiembrie 2010
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 ianuarie 2010, creditorul Cabinet Medical Veterinar Dr. B.R. a chemat în judecată debitoarele Agenţia Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi D.S.V.S.A. Timiş solicitând emiterea unei ordonanţe de plată prin care să se dispună obligarea debitoarei la plata sumei de 32.419,09 RON reprezentând contravaloarea facturilor fiscale şi a documentelor justificative emise de creditor în temeiul contractului de concesiune din 01 septembrie 1999, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii sale, creditorul a arătat că, în temeiul contractului de concesiune din 01 septembrie 1999 încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, completat cu actele adiţionale nr. A din 16 august 2005 şi nr. B din 31 decembrie 2006 a prestat activităţi de identificare şi înregistrare bovine şi ovine, porcine şi caprine în baza cărora a emis facturi fiscale şi deconturi justificative, îndeplinindu-şi astfel sarcinile prevăzute la art. 7 alin. (7) din contract.
A mai arătat că aceste deconturi justificative au fost avizate şi aprobate, însoţesc facturile fiscale aferente sumelor înscrise în acestea şi au fost înregistrate la sediul D.S.V.S.A., în vederea decontării, respectiv a efectuării plăţilor.
Toate facturile ce însoţesc deconturile au fost aprobate spre plată, fiind însuşite de reprezentanţii Direcţiei prin aplicarea ştampilei instituţiei şi mai mult decât atât, toate facturile fiscale poartă menţiunea „bun de plată";, menţiune aplicată în urma aprobării acestora la plată, cuantumul total al acestor facturi fiscale fiind de 32.419,09 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 135 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale proprii, invocată din oficiu de către această instanţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal. Sentinţa a rămas irevocabilă prin nerecurare.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timişoara a arătat că, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ce reglementează instanţa competentă în materie de contencios administrativ, „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Curtea a reţinut că, în speţă, pârâtul este o autoritate publică locală, iar obiectul litigiului este sub limita de 500.000 RON, astfel că pe fond cauza trebuie soluţionată de către Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 765/PI/CA din 7 mai 2010, Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale în ce priveşte soluţionarea prezentei cauze.
În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut că Agenţia Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor are calitatea de concedent în contractul a cărui executare face obiectul prezentului litigiu, iar nu D.S.V.S.A. Timiş, care figurează doar în calitate de reprezentant, ce deţine calitatea de mandatar prin efectul legii.
Astfel, prezenta cauză are ca obiect executarea unui contract încheiat de un organ de specialitate al administraţiei publice centrale.
În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în a căror interpretare Tribunalul a arătat că, în departajarea competenţei materiale de primă instanţă, criteriul plafonului valoric de 500.000 RON vizează exclusiv litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora, categorii în care nu se încadrează cauza de faţă, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în temeiul art. 20 pct. 2, art. 21 şi 22 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul a decis înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Examinând conflictul negativ de competenţă, Curtea va constata că în speţă, în raport de obiectul litigiului şi dispoziţiile legale incidente, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta cauză are ca obiect cererea de emitere a unei ordonanţe de plată formulată de către Cabinet Medical Veterinar Dr. B.R. în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale.
Scopul acestui act normativ este de a facilita plata creanţelor certe, lichide şi exigibile de către comercianţii sau autorităţile contractante cărora le revine această obligaţie în mod direct, în temeiul unui contract.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007, „cererea privind creanţa de plată a preţului se depune la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă”, iar „cererea privind creanţa de plată a preţului rezultând dintr-un contract de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice sau de servicii se depune la instanţa de contencios administrativ competentă, care va aplica pentru soluţionarea cauzei prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Prezentul litigiu poartă, în esenţă, asupra executării obligaţiei prevăzute de art. 7 alin. (7) din contractul de concesiune din 01 septembrie 1999, completat de actele adiţionale, şi anume decontarea contravalorii manoperei efectuate pentru activitatea sanitar veterinară de interes public naţional, respectiv activităţile de identificare şi înregistrare bovine şi ovine, porcine şi caprine.
Înalta Curte arată că, într-un litigiu, calitatea procesuală pasivă este determinată de calitatea de titular al obligaţiei dedusă judecăţii, de persoană căreia i se poate pretinde o anumită conduită în sensul realizării drepturilor reclamantului şi care poate fi obligată, în mod direct, în acest sens, prin hotărâre judecătorească.
Or, în prezenta cauză, obligaţia de decontare a contravalorii serviciilor prestate de către concesionar îi revine, în mod direct şi nemijlocit, conform art. 7 alin. (7) din contractul de concesiune din 01 septembrie 1999, pârâtei D.S.V.S.A. Timiş, aceasta putând fi obligată, prin intermediul unei ordonanţe de plată, la plata sumelor solicitate de către creditorul Cabinet Medical Veterinar Dr. B.R.
Facturile şi deconturile depuse în probatoriu de către creditor sunt avizate şi aprobate de către D.S.V.S.A. Timiş.
De altfel, aceasta a şi precizat în întâmpinarea depusă în dosar, în susţinerile făcute pe fondul cauzei, faptul că deţine responsabilitatea solicitării fondurilor pentru serviciile veterinare prestate în baza contractelor de concesiune şi a contractelor de prestări servicii, procedând la întocmirea ordinelor de plată către prestatori.
În aceste condiţii, întrucât debitorul faţă de care urmează a se emite ordonanţa de plată are calitatea de autoritate publică locală, şi neputându-se reţine incidenţa criteriului plafonului valoric în determinarea competenţei materiale de primă instanţă, Înalta Curte urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii ce stabilesc competenţa de soluţionare a prezentei cereri în favoarea tribunalului competent teritorial.
Înalta Curte nu apreciază ca incidente în cauză dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care stabilesc competenţa materială de primă instanţă în funcţie de criteriul valoric, întrucât aceste dispoziţii se aplică exclusiv litigiilor care au ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora, or, în speţă, obiectul litigiului este reprezentat de plata sumelor datorate de către autoritatea publică pentru serviciile prestate în temeiul unui contract.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte concluzionează că în prezenta cauză competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cauzei revine Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal, soluţionând conflictul negativ de competenţă în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe creditorul Cabinet Medical Veterinar Dr. B.R., în contradictoriu cu debitoarele Agenţia Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi D.S.V.S.A. Timiş, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4893/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4898/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
