ICCJ. Decizia nr. 4904/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4904/2010
Dosar nr. 95/59/2009
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta SC C. 700 Timişoara SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Guvernul României, anularea în parte a H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002- poziţia nr. y, cu privire la spaţiul cu altă destinaţie - alimentară, pe care îl deţine reclamanta în baza unui contract de închiriere încheiat cu SC P. SA şi care face parte din Piaţa A.T. 700, înscrisă în CF nr. P Timişoara, care prin hotărârea Consiliului Local din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Timişoara a fost declarată ca fiind de utilitate publică; anularea hotărârii Consiliului Local din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Timişoara.
Deci, reclamanta a solicitat anularea în parte atât a hotărârii Consiliului Local din 19 octombrie 1999, cât şi a H.G. nr. 977/2002, cu privire strict la spaţiul cu destinaţia în discuţie-alimentara, cu suprafaţa de 254,40 m.p. folosită în baza contractului de închiriere din 06 ianuarie 2006, care face parte din Piaţa A.T. 700.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat este titulara unui contract de închiriere asupra spaţiului de mai sus din anul 1994.
În repetate rânduri reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului Timişoara vânzarea spaţiului utilizat în baza contractului de închiriere, solicitările rămânând fără răspuns. După nenumărate insistente, a primit un răspuns din partea Primăriei Municipiului Timişoara, prin care i s-a comunicat ca spaţiul face parte din Piaţa A.T. 700 care a trecut în baza actelor administrative arătate mai sus în domeniul public al Statului Român, fiind concesionată către SC P. SA, care are calitatea de locator în raport cu subscrisa.
Mai arată reclamanta că raporturile sale contractuale au fost mereu cu P. SA, în baza contractului de concesiune din 3 mai 1999 care este anterior trecerii în domeniul public, prin hotărârea Consiliului Local din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public.
Reclamanta consideră că această trecere s-a făcut pentru a nu permite chiriaşilor să dobândească în proprietate spatiile comerciale în baza Legii nr. 550/2002.
Se arată şi faptul că spaţiul în discuţie nu poate fi apreciat ca fiind de utilitate publică prin lipsa caracteristicilor necesare bunurilor publice prevăzute de art. 1 din Legea nr. 213/1998 şi art. 135 alin. (4) din Constituţie, deoarece acesta nu este de uz sau intens public prin lege sau prin natura sa.
Reclamanta se consideră vătămată în interesul pe care îl are în a cumpăra spaţiul pe care îl foloseşte şi în care a efectuat investiţii. Arată că este îndreptăţită la cumpărarea acestui spaţiu şi Primăria Municipiului Timişoara se opune fără temei, invocând doar în ultimele corespondente trecerea în domeniul public, fără a fi avut însă şi alte motive.
Mai menţionează reclamanta că a efectuat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004, atât faţă de Consiliul Local al Municipiului Timişoara cât şi faţă de Guvernul României.
În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, prin întâmpinările formulate au solicitat în esenţă, respingerea acţiunii.
Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat, raportat la momentul sesizării instanţei de contencios administrativ cu cererea având obiect acţiune în anulare, excepţia tardivităţii acţiunii.
Susţine că data publicării hotărârii a cărei anulare a fost solicitată de reclamantă este 24 septembrie 2002 (M. Of. al României, Partea I, nr. 699), iar aceasta a sesizat instanţa de contencios administrativ la data de 16 ianuarie 2009, cu depăşirea termenelor stabilite cu caracter imperativ prin dispoziţiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Susţine pârâtul, că şi îndeplinirea de către reclamantă a demersului procedurii plângerii prealabile, reglementate de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, a fost realizată cu depăşirea evidentă a termenelor imperative ale legii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată susţinând că H.G. nr. 977/2002 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare, fiind respectate şi dispoziţiile Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la acea dată, în prezent abrogat prin H.G. nr. 1226/2007.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 42 pronunţată în data de 27 ianuarie 2010, a respins excepţia tardivităţii, invocată de pârâtul Guvernul României a respins excepţia lipsei interesului, invocată de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara şi totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C. 700 Timişoara SRL, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiul Timişoara, Guvernul României şi SC P. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
În prezenta cauză, reclamanta a solicitat anularea poziţiei nr. y din anexa nr. 2 la H.G. nr. 977/2002, prin care s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timişoara a imobilului situat în acest municipiu respectiv Piaţa „700”, înscris în CF nr. A şi B Timişoara.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii invocată de Guvernul României, instanţa a constatat că Hotărârea de Guvern nr. 977/2002 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 699/24.09.2002, iar anexele acestei Hotărâri de Guvern au fost publicate în M. Of., Partea I, nr. 699 bis/24.09.2002.
Instanţa a reţinut că Hotărârea de Guvern nr. 977/2002 este un act administrativ individual.
S-a reţinut că reclamanta este terţ faţă de acest act, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. S-a apreciat că reclamanta a luat cunoştinţă de actul atacat ulterior datei de 26 mai 2008, când a fost înregistrat la Tribunalul Timiş Dosarul nr. 4202 din 3 ianuarie 2008, astfel că atât formularea plângerii prealabile cât şi a acţiunii la instanţa de contencios administrativ respectă dispoziţiile art. 7 şi 11 din Legea nr. 554/2004, situaţie ce conduce la respingerea excepţiei privind tardivitatea acţiunii.
Cu privire la excepţia lipsei interesului, invocată de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, instanţa a respins-o, reţinând că reclamanta este interesată în stabilirea legalităţii trecerii spaţiului în domeniului public întrucât acest fapt împiedică eventuala înstrăinare a acestuia potrivit Legii nr. 550/2002.
Cu privire la fondul pricinii, instanţa a reţinut că reclamanta SC C. 700 Timişoara SRL a solicitat anularea poziţiei nr. y din anexa nr. 2 la H.G. nr. 977/2002, prin care s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timişoara a imobilului Piaţa „700”, înscris în CF nr. A şi B Timişoara.
Reclamanta a precizat că înţelege să conteste legalitatea trecerii în domeniul public numai a unei părţi din acest imobil şi anume a celui înscris în CF nr. P, număr topografic r şi t, constând în teren cu Piaţă A.T. 700, cu construcţiile: Restaurant C. 700 cu grădina de vară în suprafaţă de 255 m.p.
Instanţa a constat că imobilul în litigiu a făcut obiectul contractului de închiriere nr. CC/1998, contract prin care reclamanta SC C. 700 Timişoara SRL a obţinut dreptul de folosinţă asupra spaţiului respectiv acesta fiind închiriat reclamantei şi pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2010, conform contractului de închiriere din 6 ianuarie 2006.
Imobilul în litigiu a fost identificat ca făcând parte din Pieţe 700 din Municipiul Timişoara, iar pieţele fac parte din domeniul public, conform pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998.
Faptul că pe acest teren este amplasat un spaţiu comercial utilizat în mod exclusiv de către reclamantă nu are relevanţă, întrucât activitatea comercială a reclamantei nu diferă în mod esenţial de activitatea comercială care se desfăşoară în pieţele publice în mod curent. Acest drept de folosinţă exclusivă s-a născut prin încheierea unor contracte de închiriere, reclamanta având calitatea de detentor precar, calitate care nu îi conferă posibilitatea de a dobândi proprietatea prin îndelungată folosinţă.
Pe de altă parte, Legea nr. 213/1998 identifică pieţele publice drept bunuri care fac parte din domeniul public, iar reclamanta nu a dovedit că acest spaţiu nu ar face parte din ansamblul imobiliar Piaţa 700.
Cât priveşte delimitarea Pieţei 700, instanţa a constatat că verificarea legalităţii delimitării cadastrale a acestui imobil nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ, ci a instanţelor de drept comun. În măsura în care spaţiul în litigiu nu ar face parte din ansamblul imobiliar Piaţa 700, reclamanta are posibilitatea de a-l cumpăra, dacă îndeplineşte condiţiile legale în acest sens.
A mai reţinut prima instanţă că reclamanta nu a făcut dovada unei includeri abuzive a spaţiului respectiv în perimetrul Pieţei 700. Dimpotrivă, părţile au susţinut că alimentara închiriată reclamantei se află în incinta Pieţei 700.
Faptul că reclamanta a făcut îmbunătăţiri în acel spaţiu este, de asemenea, lipsit de relevanţă sub aspectul legalităţii trecerii în domeniul public. El poate da naştere unui eventual drept al reclamantei de a solicita despăgubiri de la proprietarul spaţiului pentru sporul de valoare adus imobilului respectiv.
De asemenea, instanţa a constat că Hotărârea de Guvern nr. 977/2002 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 699/24.09.2002, iar anexele acestei Hotărâri de Guvern au fost publicate în M. Of., Partea I, nr. 699 bis/24.09.2002.
Aşadar, trecerea imobilului în litigiu din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timişoara a operat la data publicării în M. Of. a anexelor Hotărârii de Guvern nr. 977/2002, respectiv la data de 24 septembrie 2002.
Legea nr. 550 din 14 octombrie 2002, privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local, a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 803/5.11.2002, fiind ulterior modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 331/2004, prin Legea nr. 306/2003, prin Legea nr. 331/2004 şi prin Legea nr. 558/2004, această lege fiind ulterioară H.G. nr. 977/2002.
Raportat la această situaţie instanţa a reţinut că reclamanta nu îndeplineşte cerinţele de a fi persoană vătămată conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, la data trecerii bunului imobil în domeniul public, nu era născut dreptul său de a formula cerere de cumpărare a acestuia potrivit Legii nr. 550/2002.
Cât priveşte dreptul reclamantei de a cumpăra imobilul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002, respectiv în baza Hotărârii de Guvern nr. 389/1996, instanţa a constat că reclamanta nu a uzat de acest drept, întrucât nu a promovat niciodată o acţiune judiciară întemeiată pe dispoziţiile Hotărârii de Guvern nr. 389/1996, pentru obligarea Primăriei Municipiului Timişoara la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spaţiului închiriat.
În consecinţă, reclamanta SC C. 700 Timişoara SRL nu a fost vătămată prin schimbarea regimului juridic al spaţiului respectiv şi trecerea acestuia în domeniul public al Municipiului Timişoara.
Împotriva acestei sentinţe a promovat recurs reclamanta SC C. 700 Timişoara SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 art. 3041 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004 pentru exercitarea acţiunii în anularea parţială a actului administrativ unilateral menţionat, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.
Recurenta-reclamantă, în ceea ce priveşte soluţia pe fondul cauzei, a formulat, în esenţă, următoarele critici:
- spaţiul comercial în litigiu în mod eronat a fost apreciat ca făcând parte din ansamblul numit Piaţa A.T. 700 şi implicit ca făcând parte din domeniul public, local, întrucât simpla poziţionare în proximitatea unui alt bun proprietate publică nu-i conferă această calitate, acesta nefiind de uz sau interes public, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 213/1998, art. 135 alin. (4) din Constituţie;
- greşit s-a apreciat că nu a fost vătămată în drepturile şi interesele sale prin trecerea spaţiului comercial în domeniul public deoarece demersul său pentru cumpărarea acestui spaţiu la momentul apariţiei Legii nr. 550/2002 reprezenta o continuare a celui iniţiat potrivit H.G. nr. 389/1996, căruia nu i s-a dat curs, astfel că i-a fost vătămat dreptul de a solicita vânzarea spaţiului comercial în litigiu.
- invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond nu a analizat dacă, în cuprinsul hotărârii Consiliului Local a Municipiului Timişoara nr. 245/1999 şi H.G. nr. 977/2002, imobilul în litigiu a fost corect evidenţiat în raport de menţiunile din cartea funciară.
Guvernul României, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au formulat întâmpinari prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond.
Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara cât şi concluzii scrise prin care a combătut susţinerile intimaţilor-pârâţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, cât şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, fiind corectă soluţia de respingere a acţiunii reclamantei, însă, pentru următoarele considerente.
În cauză se constată faptul că Guvernul României a invocat excepţia tardivităţii plângerii prealabile şi a acţiunii, iar recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 pentru a formula acţiunea.
Recurenta-reclamantă a promovat prezenta acţiune la instanţa de contencios administrativ, căreia, în ceea ce priveşte termenul de introducere la instanţă, îi sunt incidente dispoziţiile speciale ale Legii nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, respectiv art. 11 şi art. 7 alin. (3), referitoare la termenul de a formula plângere prealabilă.
Potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 262/2007, „este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat la cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni, prevăzut de alin. (7)”.
Conform art. 11 alin. (1) din aceeaşi lege, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă - lit. a), data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile - lit. c).
Potrivit art. 11 alin. (2) din lege, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă (…)”, prevăzându-se în art. 11 alin. (5) că termenul prevăzut la alin. (1) este de decădere.
Necontestat este faptul că recurenta-reclamantă a formulat plângere prealabilă la 19 decembrie 2008, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reţinute şi de prima instanţă, iar acţiunea la 16 ianuarie 2009.
Este adevărat că recurenta-reclamantă este terţ faţă de actele administrative individuale a căror anulare parţială a solicitat-o.
Însă, la momentul declanşării plângerii prealabile, respectiv 19 decembrie 2008, aceasta luase la cunoştinţă de existenţa acestora mult anterior, prin adresa remisă acesteia de Primăria Municipiului Timişoara nr. E - F din 28 ianuarie 2008.
Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a respectat dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte termenul de a formula plângere prealabilă.
În ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru a formula acţiune la instanţa de contencios administrativ, în temeiul Decretului nr. 167/1958, instanţa de recurs apreciază că aceasta este neîntemeiată, acţiunea reclamantei introdusă la 16 ianuarie 2009 fiind tardivă.
Pe de o parte, termenul de decădere pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reprezintă excepţia de la regula instituită la alin. (1) al aceluiaşi art., potrivit căreia acţiunea se introduce în termenul de 6 luni (termen de prescripţie) calculat conform ipotezelor prevăzute la lit. a) - e).
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu a dovedit, în nici un fel existenţa vreunor fapte sau împrejurări care să conducă la întreruperea termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) menţionat şi nici motivele temeinice pentru a justifica faptul că se încadrează în situaţia prevăzută de art. 11 alin. (2) al legii menţionate.
În raport de situaţia de fapt expusă rezultă că atât realizarea plângerii prealabile cât şi formularea acţiunii s-au făcut de reclamantă cu depăşirea evidentă a termenelor imperative ale Legii nr. 554/2004 menţionate anterior, astfel că instanţa de recurs apreciază că prima instanţa a dat o rezolvare greşită excepţiei tardivităţii invocate de Guvernul României, această excepţie fiind întemeiată, impunându-se a fi admisă şi în consecinţă respinsă acţiunea.
Prin urmare, cercetând pricina sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ. şi statuând, cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., că este întemeiată excepţia tardivităţii invocată de Guvernul României, instanţa de recurs apreciază că, în raport de rezolvarea dată acestei excepţii, nu se mai impune cercetarea celorlalte critici formulate de recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte sentinţa recurată, soluţia de respingere a acţiunii impunându-se a fi menţinută, pentru considerentele anterior menţionate.
Având în vedere cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza II, art. 314 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamatul SC C. 700 Timişoara SRL împotriva sentinţei nr. 42 din data de 27 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4900/2010. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 4908/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
