ICCJ. Decizia nr. 4934/2010. Contencios. Luare măsură declarare indezirabil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4934/2010
Dosar nr. 7379/2/2010
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 71/CC din 25 august 2010, a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii C.S. şi O.R.I. şi a dispus declararea cetăţeanului turc C.S. ca indezirabil, pe o perioadă de 15 ani.
Totodată, a dispus luarea în custodie publică a cetăţeanului turc C.S. până la executarea hotărârii, în condiţiile prevăzute la art. 85 alin. (8) din O.U.G. nr. 194/2002.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 24 august 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei să dispună măsura declarării ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate naţională şi luarea în custodie publică până la punerea în executare a măsurii privind pe cetăţeanul turc C.S., născut în anul 1982 în Republica Turcia.
În motivarea cererii a arătat că din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret” puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii - U.M. nr. PP Bucureşti, a rezultat că C.S. desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, astfel cum sunt definite de art. 83 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu referire şi la prevederile art. 3 lit. i) şi p) din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României, coroborate cu prevederile art. 44 din Legea nr. 535/2004, privind prevenirea şi combaterea terorismului.
A mai reţinut prima instanţă că C.S. a intrat legal în România în luna iunie 2009 solicitând la 1 iulie 2009 recunoaşterea statutului de refugiat, cerere care a fost respinsă în procedura administrativă, soluţia fiind menţinută prin sentinţa civilă nr. 4206 din 28 mai 2010 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, împotriva căreia cetăţeanul străin a formulat recurs.
Instanţa, analizând datele comunicate de Serviciul Român de Informaţii, clasificate secret de stat de nivel „strict secret”, a constatat că acestea fac dovada faptului că cetăţeanul străin desfăşoară activităţi care sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională, având în vedere următoarele dispoziţii legale:
- art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991, conform cărora „Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele: i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k) precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii”.
- art. 44 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 535/2004, care prevăd că împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România;
- art. 147 din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, conform cărora „Prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate faţă de prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia situaţiilor în care raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României”;
- art. 32 din Legea nr. 46/1991, prin care s-a aderat la Convenţia privind statutul refugiaţilor: „1. Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găseşte în mod legal pe teritoriul lor decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică. 2. Expulzarea unui asemenea refugiat nu va avea loc decât în executarea unei hotărâri adoptate conform procedurii prevăzute de lege. Refugiatului va trebui să i se permită, în afara cazului în care raţiuni imperioase privind securitatea naţională se opun, să prezinte probe în apărarea sa, să poată face recurs şi să poată fi reprezentat în acest scop, în faţa unei autorităţi competente sau în faţa uneia sau mai multor persoane special desemnate de autoritatea competentă”.
Prima instanţă a reţinut că în conţinutul hotărârii nu se vor menţiona datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia, faţă de prevederile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.
În aplicarea art. 97 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, urmare a declarării ca indezirabil a străinului, s-a dispus luarea în custodie publică a acestuia, măsura ce va înceta de la data punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile art. 85 alin. (8) din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei sentinţe, considerată netemeinică şi nelegală a formulat recurs pârâtul C.S., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 5, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Aceasta a solicitat repunerea în termenul de a declara şi motiva recursul, conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., cerere care a fost admisă astfel cum rezultă din practicaua acestei decizii.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că deşi a semnat citaţia pentru termenul din 25 august 2010, la 24 august 2010, nu a avut reprezentarea faptului că i s-a pus în vedere să se prezinte la instanţă pentru că nu a înţeles conţinutul citaţiei, necunoscând limba română.
Se arată şi faptul că, fiind depistat de poliţiştii de la O.R.I. - Serviciul Constatarea Şederii şi Muncii Ilegale a Străinilor, a fost reţinut, astfel că i-a fost îngrădită libertatea de mişcare, neavând posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei, nefiind citat la locul şi la centrul de cazare a străinilor luaţi în custodie publică Otopeni.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se menţionează că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002 şi ale Legii nr. 51/1991.
Se mai arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale prin faptul că, chiar dacă ar fi fost prezent la data de 25 august 2010 la instanţă, nu îşi putea face apărarea în condiţiile în care nu i-au fost prezentate dovezile împotriva sa, clasificate ca secrete de stat la nivel „strict secret”.
În susţinerea acestei critici s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cazurile K. şi L. împotriva României.
Invocându-se încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se arată că i-a fost îngrădit dreptul la examinarea cauzei sale în mod echitabil, public, de către o instanţă independentă şi imparţială.
Recurentul, deşi nu a invocat în cuprinsul cererii de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a criticat sentinţa atacată şi sub aspectul că aceasta este practic nemotivată pentru că nu a menţionat faptele ce au condus la concluzia că recurentul reprezintă un pericol pentru securitatea naţională.
Recurentul C.S. a formulat şi cerere de suspendare a executării sentinţei recurate până la soluţionarea recursului, susţinând, în esenţă, că în situaţia returnării există riscul de a fi torturat şi supus la rele tratamente în perioada executării pedepsei cu închisoarea în penitenciarele din Turcia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 71CC din 25 august 2010, până la soluţionarea recursului, formulată de recurent în temeiul art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, apreciază că aceasta a rămas fără obiect întrucât la termenul din 11 noiembrie 2010 recursul a fost judecat şi soluţionat.
În ceea ce priveşte recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.
Din înscrisul de la dosarul de fond rezultă faptul că recurentul a fost citat pentru termenul din 25 august 2010, acesta semnând personal citaţia la data de 24 august 2010, iar la acel moment se afla în centrul de cazare pentru solicitanţii de azil din Bucureşti, nefiindu-i în niciun fel îngrădită libertatea de mişcare.
Din practicaua sentinţei atacate rezultă faptul că pentru termenul de judecată din 25 august 2010, instanţa a asigurat prezenţa în cauză a unui interpret de limbă turcă.
Astfel cum rezultă din referatul din 25 august 2010 al O.R.I. - Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti - Serviciul Constatarea Şederii şi Muncii Ilegale a Străinilor, escortarea recurentului la centrul de cazare a străinilor luaţi în custodie publică Otopeni a avut loc, conform art. 85 alin. (8) din O.U.G. nr. 194/2002, după pronunţarea sentinţei nr. 71/CC la data de 25 august 2010 şi nu anterior.
Pronunţarea sentinţei a fost adusă la cunoştinţa acestuia la aceeaşi dată, conform înscrisului din dosarul instanţei de recurs.
Prin urmare, toate aceste înscrisuri conduc la concluzia că reţinerea şi escortarea recurentului la centrul menţionat anterior a avut loc ulterior şedinţei de judecată din data de 25 august 2010 şi implicit pronunţării sentinţei atacate, că acesta nu a fost împiedicat în niciun mod de a se prezenta la instanţa de judecată unde a fost legal citat, conform art. 92 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, judecata în faţa instanţei de fond a avut loc cu citarea în mod legal a recurentului, nefiind încălcate formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., neputând fi reţinută nici incidenţa art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.
Examinând sentinţa atacată, se constată faptul că aceasta respectă cerinţele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Mai mult, criticile sub aspectul nemenţionării faptelor imputate în cuprinsul hotărârii sunt nefondate, întrucât însuşi recurentul a menţionat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 potrivit cărora „Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia”.
De altfel, temeiul legal al sesizării în cauza dedusă judecăţii a fost cunoscut de recurent, conform Rezoluţiei din 24 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, menţionată în cuprinsul hotărârii recurată.
Nu este fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 309 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Potrivit art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, „declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva străinului care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică”, iar potrivit alin. (2), „măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de Curtea de Apel Bucureşti la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care sesizează instanţa la propunerea instituţiilor cu competenţe în domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale care deţin date sau indicii temeinice, în sensul celor prevăzute la alin. (1)”.
Conform art. 85 alin. (3) din acelaşi act normativ, „Datele şi informaţiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru raţiuni de securitate naţională se pun la dispoziţia instanţei de judecată, în condiţiile stabilite de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate”.
În acest context legal, înscrisurile puse la dispoziţia instanţei au fost clasificate ca secret de stat la nivel „strict secret”, motiv pentru care nu au putut fi puse la dispoziţia recurentului, astfel că sunt nefondate criticile din această perspectivă.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionată nu prezintă relevanţă în cauză, vizând situaţii diferite de cea a recurentului.
Recurentul a invocat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, însă această încălcare nu poate fi reţinută.
Necontestat este faptul că recurentului i-a fost respinsă cererea de determinare a statutului de refugiat la 31 iulie 2009 de către O.R.I., plângerea la instanţa de judecată fiindu-i respinsă.
Chiar dacă recurentul este solicitant al statutului de refugiat, faţă de acesta se poate dispune măsura declarării ca indezirabil, potrivit O.U.G. nr. 194/2002, republicată, întrucât, potrivit art. 147 din ordonanţa menţionată, prevederile Legii nr. 122/2006, privind azilul în România nu pot fi aplicate cu prioritate în situaţiile în care raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României, cum este şi cazul recurentului.
Prin sentinţa recurată nu au fost încălcate garanţiile procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute în art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale întrucât, potrivit parag. 2 al art. 1 „un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în parag. 1 lit. a), b) şi c) al acestui art., atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motivul de securitate naţională”, or, recurentul se încadrează în această ultimă ipoteză.
De altfel, în acest ultim sens sunt şi dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 46/1991 prin care s-a aderat la Convenţia privind statutul refugiaţilor.
În altă ordine, faptul că în art. 85 alin. (1) şi (5) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, legiuitorul a prevăzut că măsura declarării ca indezirabil se dispune, în primă instanţă, de Curtea de Apel Bucureşti, iar hotărârea este supusă căii de atac a recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 86 alin. (1) din acelaşi act normativ, se apreciază că a fost respectat dreptul recurentului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub toate aspectele.
Recurentul, prin apărătorul ales, şi-a putut exercita drepturile procesuale şi şi-a putut expune argumentele care militau împotriva declarării sale ca indezirabil. Mai mult, acesta nu a fost îndepărtat de pe teritoriul României până la momentul judecării recursului.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat, cât şi cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 71/CC din 25 august 2010, ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul C.S. împotriva sentinţei nr. 71/CC din data de 25 august 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4928/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4937/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
