ICCJ. Decizia nr. 4994/2010. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4994/2010
Dosar nr. 98/42/2010
Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta SC R.S.R. SA Prahova, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., D.G.A.M.C. Bucureşti, a solicitat recunoaşterea dreptului său la dobânda în cuantum de 5.453.733 RON calculată de la data expirării termenului legal de soluţionare a deconturilor de TVA şi până la 27 iulie 2009, data rambursării efective a sumei de 19.721.428 RON cu titlu de TVA.
- obligarea D.G.A.M.C. Bucureşti la achitarea efectivă a acestei sume în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON pe zi de întârziere în situaţia neîndeplinirii în termen a primelor două capete de cerere;
- obligarea preşedintelui A.N.A.F. la plata amenzii din salariu minim brut pe economie pe zi de întârziere în situaţia nerespectării termenului de 10 zile de executare.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât plata dobânzii cuvenite contribuabilului se face numai la cererea exprese depuse de acesta la organul fiscal, iar reclamanta trebuia să se adreseze organului fiscal competent cu o cerere de acordare a dobânzilor şi numai după emiterea unui răspuns din partea organului fiscal, societatea ar avea interesul să promoveze o acţiune, în contencios administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 84 din 1 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta A.N.A.F. şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R.S.R. SA Prahova în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C. Bucureşti şi A.N.A.F. - D.G.S.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în urma controlului efectuat de organele de inspecţie fiscală, în anul 2008 s-au stabilit în sarcina reclamantei SC R.S.R., prin decizia de impunere nr. 268 din 27 iunie 2008, o serie de obligaţii fiscale suplimentare către bugetul de stat, respectiv suma de 19.002.767 RON cu titlu de taxă pe valoare adăugată şi 5.374.404 RON cu titlu de majorări de întârziere, iar prin decizia nr. 347 din 20 octombrie 2008 a fost respinsă contestaţia fiscală formulată de reclamantă împotriva actelor emise de organul fiscal.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC R.S.R. a formulat contestaţie pe cale jurisdicţională, iar prin decizia nr. 1224 din 4 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas definitivă şi irevocabilă sentinţa nr. 256 din 4 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti prin care actele contestate au anulate iar pârâta a fost obligată să restituie reclamantei suma de 12.102.619 RON.
S-a mai reţinut în considerentele sentinţei atacate că în urma cererii nr. 987052 formulată de către societate, D.G.A.M.C. Bucureşti a rambursat suma de 12.102.619 RON, însă nu a dispus şi plata sumelor solicitate cu titlu de dobânzi, necomunicând, însă, societăţii vreun punct de vedere asupra respectivei solicitări în termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 70 din O.G. nr. 92/2003.
Prin decizia nr. 5768 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost anulate şi notele de compensare prin care organele fiscale au compensat creanţa în sumă de 19.721.428 RON cu suma de 19.721.428 RON, sumă pretins datorată de societate.
Constatând că nu a fost soluţionată contestaţia reclamantei formulate la data de 18 martie 2009, privind dreptul de a beneficia de dobânzi în sumă de 5.453.733 RON aferente rambursării cu întârziere de către D.G.A.M.C. Bucureşti a sumei de 19.721.428 RON, instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 205 şi urm. C. proc. fisc., a apreciat că obiectul unei acţiuni în contencios administrativ este reprezentat de anularea deciziei emisă în soluţionarea contestaţiei.
Astfel, în condiţiile în care pârâta încă nu s-a pronunţat, încă, în nici un mod asupra solicitării de stabilire a dreptului la dobânda legală aferentă sumei de 19.721.428 RON, instanţa de fond a constatat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC R.S.R. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Criticile la adresa sentinţei civile nr. 84 din 1 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sentinţa recurată aduce atingere şi regulilor cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, fiind, de asemenea, în totală opoziţie cu practica ce se desprinde din jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.
Încălcarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (sentinţa cuprinde motive contradictorii) rezultă din aceea că deşi instanţa de fond a reţinut că numai după ce organul fiscal îşi precizează poziţia în raport de cererea societăţii, prin emiterea unui act administrativ, reclamata poate aprecia dacă a fost vătămată în drepturile sau interesele sale, pe de altă parte, constată însă că pârâta nu a soluţionat contestaţia administrativ fiscală, deşi termenul de soluţionare a fost împlinit.
Instanţa de recurs nu prezintă nici un argument de interpretare a legii care să stea la baza concluziilor contradictorii, dar un astfel de argument nu poate nici măcar extras din lege.
Sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel prima instanţă a reţinut că obiectul unei acţiuni în contencios administrativ este reprezentat de anularea deciziei emise în soluţionarea contestaţiei şi deşi observă că a expirat termenul de soluţionare a contestaţiei concluzionează că societatea nu poate formula o acţiune în justiţie în vederea apărării drepturilor sale garantate de altfel de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 din Constituţia României.
Prezenta dispută a apărut urmare a unui lung şir de acţiuni abuzive ale organului fiscal, care întâi a refuzat cu exces de putere la rambursare sumele solicitate cu titlu de TVA şi a stabilit în sarcina societăţii, în mod ilegal, sume datorate cu titlu de TVA, iar ulterior a refuzat să achite alte sume aprobate la rambursare, compensându-le în aceeaşi manieră ilegală cu sumele anterior stabilite ilegal în sarcina societăţii; mai mult, organul fiscal nu a catadicsit nici măcar să dea un răspuns contestaţiei fiscale formulate de reclamantă.
În mod greşit instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În primul rând, raţionamentul primei instanţe porneşte de la o premisă greşită, şi anume aceea că obiectul unei acţiuni în contencios administrativ este reprezentat de anularea deciziei emisă în soluţionarea contestaţiei, restrângând în acest fel, în mod nepermis, criteriile avute în vedere de legea aplicabilă în materie, anume refuzul nejustificat sau, în cazul societăţii, „tăcerea” în soluţionare, hotărârea devenind astfel şchioapă şi în opoziţie fundamentală cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Potrivit acestora, se poate adresa instanţei de contencios administrativ atât „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h)"; cât şi „cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim";.
Pe de altă parte, este de neînţeles aplicarea unei sancţiuni societăţii în lipsa dovedită a oricărei culpe din partea acesteia, măsura ce conduce de altfel direct la exonerarea de orice răspundere a părţii culpabile în raportul juridic de drept fiscal, protejat în acest caz de instanţă, care nu dezleagă sensul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi în consecinţă, nu dispune aplicarea acestora.
În susţinerea netemeiniciei modelului juridic propus de instanţa de fond, stă mărturie şi doctrina în materie, potrivit căreia „dacă autoritatea publică nu a fost sesizată, lipseşte într-adevăr o condiţie de exerciţiu a acţiunii şi atunci soluţia ce se impune este inadmisibilitatea";, per a contrario, în situaţia exercitării plângerii prealabile cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 acţiunea este pe deplin admisibilă şi instanţa, în respectarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, are puterea şi este obligată să procedeze la soluţionarea în fond a pretenţiilor adresate de reclamant.
Legea prevede expres posibilitatea atacării în justiţie a „tăcerii” - act administrativ asimilat.
Prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul „asimilează actele administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal";.
De asemenea, în lămurirea înţelesului legii, prin art. 2 alin. (2) lit. h) din acelaşi act normativ, legiuitorul defineşte nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, ca fiind faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen";.
Legea specială aplicabilă, C. proc. fisc. prevede un „alt termen"; în cadrul art. 70 alin. (1), dispoziţie legală intitulată generic de legiuitor „termenul de soluţionare a cererilor contribuabililor";, potrivit căruia „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului Cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare";.
În lumina dispoziţiilor legale imperative anterior invocate, nu se mai poate susţine sub nicio formă teza potrivit căreia „tăcerea"; administraţiei este un simplu „fapt material";, un „fapt ilicit"; sau un „fapt administrativ";, ci aceasta constituie un act administrativ susceptibil de a fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ, cu toate consecinţele aplicării acestui regim juridic.
Or, dacă refuzul autorităţii pârâte de a soluţiona contestaţia fiscală formulată de societate reprezintă prin el însuşi un act administrativ, fie el şi atipic, este, în mod evident, legal, temeinic şi circumscris în limitele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004, ca R. să se adreseze instanţei de judecată în scopul cenzurării în fond a actului administrativ asimilat.
Practica general obligatorie a Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt, în sensul admisibilităţii acţiunilor în contencios administrativ formulate de particulari în cazul nesoluţionării plângerilor prealabile în termen legal.
În primul rând, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 409/2004 că „actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, incluzând aici şi tăcerea organului fiscal, ca act administrativ asimilat (s.n. D&B David şi Baias), nu sunt acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată";.
În al doilea rând, în soluţionarea unei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut prin decizia nr. 1224/2009 cu ocazia respingerii excepţiei de inadmisibilitate invocate de organele fiscale într-o manieră similară cu prezenta cauză că „este evident refuzul pârâtei în nesoluţionarea contestaţiei administrative, ceea ce a dus la vătămarea reclamantei şi la dreptul de sesizare al instanţei în ipoteza nesoluţionării plângerii prealabile în termenul legal.
În motivarea aceleiaşi decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii ridicată de organele fiscale pentru lipsa deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale, ca acestora din urma le revine culpa nesoluţionării contestaţiei fiscale în termen legal, motiv pentru care instanţa supremă a apreciat sesizarea directă a instanţei ca fiind admisibilă.
În al treilea rând, se impune să se aprecieze în privinţa instituţiei în sine a termenului rezonabil în raport de natura cauzei şi complexitatea acesteia, astfel cum acesta este garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, să sancţioneze nerespectarea obligaţiilor stabilite de lege în sarcina părţilor, acolo unde le găseşte neîndeplinite, să îndrume părţile astfel încât litigiul să-şi găsească finalitatea firească, să dezlege în fond problemele de drept cu care a fost învestită.
Nesoluţionarea pe fond a cererii de dobânzi aduce atingere garanţiilor conferite de Convenţia Europeană a Drepturilor şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa recurată societăţii îi este încălcat atât liberul acces la justiţie, consacrat în mod implicit de Convenţie, cât şi dreptul la soluţionarea litigiului într-un termen rezonabil, astfel cum este acesta statuat de art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii formulată de societate, instanţa de fond, pe de o parte, a negat societăţii dreptul de acces la justiţie, consecinţa hotărârii fiind întoarcerea în faţa unei autorităţi inerte, lipsită de diligenţă şi iresponsabilă şi pe de altă parte, a repus în termenul legal de soluţionare a contestaţiei fiscale o instituţie publică care şi-a încălcat, în mod repetat şi flagrant, toate obligaţiile prevăzute de lege, aruncând, prin forţa definitivă a sentinţei recurate, societatea din nou în faţa dezinteresului autorităţii şi permiţând acesteia să procedeze la o soluţionare discreţionare a contestaţiei fiscale, într-un termen nerezonabil, întărindu-i acestuia din urma siguranţa ca în situaţiile descrise nu este pasibilă de nicio sancţiune.
Societatea a făcut apel în cadrul judecăţii în fond la principiul derulării procesului într-un termen rezonabil în vederea înlăturării incertitudinii în care R. se găseşte, şi pentru restabilirea, cât mai grabnică a drepturilor încălcate şi reinstaurarea legalităţii ce trebuie să guverneze raporturile juridice într-un stat de drept - garanţie a unui proces echitabil, însă instanţa de fond a ignorat complet aceste apărări, preferând să nu facă referire în considerentele sentinţei recurate la motivele pentru care aceste apărări nu au fost luate în considerare, rezumându-se doar la a valida argumentele A.N.A.F. prin care îşi invoca propria turpitudine.
Pe de altă parte, obligarea societăţii la a aştepta răspunsul organelor statale la nesfârşit, în pofida faptului că termenul legal pentru emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale a fost în mod continuu încălcat (expirând încă din 20 august 2009), conduce la subminarea efectivă a principiului liberului acces la justiţie.
Nesoluţionarea cererii sale privitoare la existenţa dreptului la dobânzi aduce în acelaşi timp atingere nu doar art. 6 parag. 1 din Convenţie din perspectiva laturii sale civile, ci şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, întrucât îi privează pe Contribuabil de speranţa sa legitimă de a obţine dobânzile la care este îndreptăţit prin îndeplinirea condiţiilor legii, acestea reprezentând în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului „un bun" în sensul dispoziţiei convenţionale mai sus-arătate. Or, nu exista nicio justificare nici de ordin legal, nici de ordin factual, ca societatea să fie privată de către instanţa de judecată de dreptul său de a se bucura de soluţionarea cererii formulate cu privire la acest bun pentru simplul motiv că organul fiscal nu a catadicsit să soluţioneze contestaţia fiscală.
Sentinţa recurată contravine principiului jurisprudenţei unitare reliefat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze precum Cauza B. c. României (Cererea nr. 30658/05) a tras un semnal de alarmă în privinţa practicii neunitare a nivelul instanţelor naţionale şi a trasat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a asigura securitatea şi certitudinea juridică, precum şi uniformitatea practicii instanţelor subordonate.
În susţinerea acestei soluţii a fost pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi decizia în cauza T. c. României (Cererea nr. 21911/03) în cuprinsul căreia, Curtea accentuează faptul că nu este admisibilă existenţa unor soluţii contradictorii nici la nivelul instanţelor inferioare.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
În privinţa criticii că au fost încălcate de către judecătorul fondului prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea recurată nu conţine motive contradictorii. De fapt, judecătorul fondului a constatat că organul fiscal nu a soluţionat contestaţia reclamantei, pe de o parte, iar pe de alta, că totuşi, instanţa de judecată nu poate păşi direct la soluţionarea cererii reclamantei, înainte ca procedura prealabilă reglementată în Titlul IX C. proc. fisc. să fi fost finalizată prin emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., ceea ce nu înseamnă că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.
Contrar celor susţinute de recurentă, o astfel de interpretare, în sensul în care s-a pronunţat judecătorul fondului, se degajă din art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Rezultă cu puterea evidenţei că legislatorul a instituit procedură administrativă specială de contestare a actelor administrativ fiscale, reglementată în Titlul IX din O.G. nr. 92/2003, în cadrul căreia se formulează contestaţia adresată organului fiscal competent în baza art. 205 alin. (1), iar apoi după emiterea deciziei prin care se soluţionează contestaţia, aceasta din urmă poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, astfel cum se precizează neechivoc în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile de către partea care se consideră vătămată într-un drept al său prevăzut de lege printr-un act administrativ. Prin urmare, este obligatorie parcurgerea procedurii de soluţionare a contestaţiilor îndreptate împotriva titlurilor de creanţă fiscală, reglementată de C. proc. fisc., calificată prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 409/2004 şi 536/2006, ca o cale administrativă de atac, astfel că instanţa de judecată nu poate proceda la soluţionarea în fond a cauzei înainte ca organul administrativ competent să soluţioneze contestaţia pe fondul ei.
Este adevărat că dispoziţiile art. 205 alin. (1) Teza a II-a C. proc. fisc. conţin precizarea că „(…) Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”, dar aceasta nu înseamnă că partea poate alege între contestaţia administrativă prevăzută de C. proc. fisc. şi acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ, în condiţiile în care numai decizia emisă în soluţionarea contestaţiei poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ. În acest sens, art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. stipulează în termeni categorici şi inderogabili că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor se atacă la instanţa de contencios administrativ competentă.
Or, reclamanta a ignorat dispoziţia legală precitată şi a formulat acţiunea la instanţa de judecată, ceea ce este inadmisibil, astfel cum s-a pronunţat şi prima instanţă.
Fără îndoială, reţine Înalta Curte, „tăcerea” administraţiei este supusă controlului judecătoresc al instanţelor de contencios administrativ, însă în materie fiscală în raport de prevederile inderogabile ale art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., reclamanta nu poate evita parcurgerea procedurii administrative speciale reglementată în Titlul IX din O.G. nr. 92/2003, din textul legal precitat rezultând fără echivoc că dreptul la acţiune în contencios administrativ se naşte doar odată cu admiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei. În această materie, „tăcerea” administraţiei, ipoteză invocată de reclamantă prin acţiune, urmare a nesoluţionării cererii în termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. poate fi sancţionată doar în baza unei acţiuni în justiţie prin care să se solicite obligarea organului fiscal competent să emită decizia la care se referă art. 218 alin. (2) din actul normativ precitat, iar nu cum a procedat reclamanta.
Reclamanta a invocat în recurs Decizia nr. 409/2004 a Curţii Constituţionale, însă prin această procedură de soluţionare a contestaţiilor îndreptate împotriva titlurilor de creanţă fiscală reglementată de O.G. nr. 92/2003, a fost calificată ca o cale administrativă de atac, de unde rezultă că este obligatorie parcurgerea acesteia, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar instanţa de judecată nu poate soluţiona în fond cauza decât după ce organul fiscal competent a soluţionat contestaţia pe fondul ei.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa instanţei supreme la care se referă recurenta, Înalta Curte constată că decizia nr. 1224/2009 este mai degrabă o hotărâre singulară, dimpotrivă, existând în această materie o jurisprudenţă consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul inadmisibilităţii acţiunilor de genul celei promovate de reclamantă. Astfel, exemplificativ, Curtea aminteşte decizia nr. 3197 din 17 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1583/33/2009, decizia nr. 1447 din 12 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 463/57/2009, decizia nr. 5533 din 3 decembrie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 47/46/2009, decizia nr. 2807 din 22 mai 2009 pronunţată în Dosarul nr. 633/32/2008, decizia nr. 2928 din 28 mai 2009 pronunţată în Dosarul nr. 283/32/2008, decizia nr. 1077 din 26 februarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 1068/36/2008, decizia nr. 4398 din 19 octombrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 6394/2/2009, decizia nr. 3728 din 21 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1555/44/2009.
Înalta Curte constată că reclamanta a procedat inadecvat pentru a-şi satisface pretenţiile, acţiunea astfel cum a fost formulată fiind inadmisibilă, situaţie în care nu poate fi pus în discuţie în acest cadru procesual că nu are acces efectiv la justiţie şi nici că nu i-a fost soluţionată cererea într-un termen rezonabil.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte , potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.S.R. SA Prahova împotriva sentinţei civile nr. 84 din 1 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.S.R. SA Prahova împotriva sentinţei civile nr. 84 din 1 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4993/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5000/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
