ICCJ. Decizia nr. 5000/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5000/2010
Dosar nr. 804/57/2010
Şedinţa publică de la 16 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 188/F/CA/2010 din 7 iulie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanţii S.S. şi S.C.M., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu, şi în consecinţă, a dispus suspendarea punerii în executare a deciziei de impunere nr. 6390 din 25 mai 2010 şi a dispoziţiei din 25 mai 2010 emise de pârâtă, până la data la care se va pronunţa instanţa de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere nr. 6390/2010 şi a dispoziţiei din 25 mai 2010 emise de pârâtă, până la data la care se va pronunţa instanţa de fond, susţinând că, pe de o parte, este îndeplinită condiţia referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente întrucât creanţa fiscală este considerabilă, iar punerea în executare a actelor respective le-ar prejudicia patrimoniul şi veniturile, iar, pe de altă parte, este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat, întrucât aparenţa dreptului este în favoarea reclamanţilor.
Prin actele contestate, reclamanţii au fost obligaţi la plata către bugetul statului a sumei de 855.833 RON TVA şi a sumei de 471.796 RON majorări de întârziere, pentru tranzacţiile imobiliare efectuate în perioada 2008-2009, deşi la data efectuării vânzărilor, organele fiscale nu au cerut ca operaţiunile să fie purtătoare de TVA. Totodată, s-a impus reclamanţilor să întocmească actele necesare pentru a fi înregistrate ca persoane fizice plătitoare de TVA.
Împotriva titlului de creanţă, reclamanţii au urmat procedura administrativă, formulând contestaţie la D.G.F.P., potrivit art. 205 C. proc. fisc.
Reclamanţii au achitat cauţiunea stabilită de instanţă, potrivit art. 215 C. proc. fisc.
Sub aspectul cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, instanţa a luat în considerare faptul că reclamanţii au contestat legalitatea şi temeinicia creanţei, considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 127 C. fisc. privind plata TVA, astfel că este necesară stabilirea legalităţii creanţei fiscale, anterior executării silite a debitului.
Instanţa a apreciat că este îndeplinită condiţia pagubei iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, întrucât suma stabilită drept creanţă către bugetul statului este considerabilă, iar executarea silită, este în măsură să prejudicieze patrimoniul reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia sunt parte în derularea unui contract de credit bancar, iar în cauză aceştia au depus în probaţiune cărţile de muncă şi adeverinţele privind veniturile realizate. În acelaşi sens, instanţa a avut în vedere şi faptul că organele fiscale au emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, la data de 23 aprilie 2010 asupra conturilor de disponibilităţi şi depozitelor constituite la bănci pe numele reclamanţilor, cât şi asupra unor bunuri imobile, terenuri, case de locuit, părţi sociale şi autoturisme, proprietatea reclamanţilor, prin poprire asigurătorie şi sechestru asigurător.
Împotriva sentinţei civile nr. 188/F/CA/2010 din 7 iulie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, considerând-o nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a judeţului Sibiu, invocând ca temei legal al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs recurenta-intimată aduce, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate.
Se apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că a fost dovedită existenţa pagubei iminente şi a cazului bine justificat, astfel cum impun dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la „cazul bine justificat”, astfel cum a fost definit de legiuitor în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă susţine că aceasta nu a fost dovedită deoarece din documentele depuse la organul fiscal de către intimaţii-reclamanţi rezultă că aceştia au desfăşurat activitate economică prin vânzarea unui număr de 78 de apartamente în perioada 2007-2009, în scopul de a obţine venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., astfel că nu există dubii cu privire la legalitatea actului administrativ fiscal, respectiv a deciziei de impunere nr. 6392 din 25 mai 2010 şi a dispoziţiei din 25 mai 2010.
Referitor la paguba iminentă astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 se arată că această cerinţă nu a fost dovedită, iar simpla afirmaţie că orice executare va duce la o pagubă ce nu ar putea fi înlăturată decât prin pronunţarea unei hotărârii de suspendare nu satisface cerinţa expresă a legii. Aceasta cu atât mai mult cu cât paguba nu a fost probată şi nu s-a avut în vedere faptul că reclamanţii au obţinut venituri considerabile din transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de imobile, astfel că nu ar fi afectaţi foarte tare de o executare silită.
Intimaţii-reclamanţi S.S. şi S.C.M. au formulat întâmpinare prin care au combătut criticile formulate de recurenta-pârâtă, susţinând că acestea sunt străine de pricina dedusă judecăţii. De asemenea, se arată că a fost făcută dovada pagubei iminente prin înscrisurile depuse la dosar cât şi a cazului bine justificat, astfel că se impune respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) menţionat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
În speţă, motivele invocate de intimaţii-reclamanţi nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.
Pe de altă parte, după cum se constată, prima instanţă, soluţionând cererea de suspendare a apreciat în mod eronat că este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat prin simplul fapt al formulării recursului administrativ, apreciind că este necesară stabilirea creanţei fiscale anterior executării silite a debitului, fără a menţiona împrejurările de fapt şi de drept care au format convingerea că în cauză există o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ fiscal, a cărui suspendare se solicită.
Prin urmare, în mod eronat instanţa de fond a apreciat că fost dovedită îndeplinirea condiţiei „cazului bine justificat”, astfel cum a fost definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Înscrisurile depuse de intimaţii-reclamanţi nu sunt de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sau cuantumul mare al sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
De asemenea, nici susţinerile privind începerea procedurii executării silite asupra bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul intimaţilor-reclamanţi nu se încadrează în definiţia pagubei iminente, întrucât instituirea sechestrului asigurător nu lipseşte pe aceştia de folosinţa bunurilor imobile menţionate în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza I, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 188/F/CA/2010 din 7 iulie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării actelor administrative indicate, formulate de reclamanţii S.S. şi S.C.M.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4994/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5006/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
