ICCJ. Decizia nr. 5065/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5065/2010
Dosar nr. 191/59/2010
Şedinţa publică de la 17 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 161 din 22 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea prin care reclamantul B.E.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, suspendarea executării Ordinului din 27 ianuarie 2010 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Ordinul din 27 ianuarie 2010 emis de Autoritatea Naţională a Vămilor s-a dispus promovarea temporară a reclamantului pe o perioadă de 6 luni în funcţia publică de conducere de şef birou vamal Aeroport D.D.T. din cadrul Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, măsura fiind dispusă în baza art. 92 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999, republicată.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru dispunerea măsurii suspendării este necesar îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, şi anume: existenţa sesizării în condiţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Referitor la condiţia procedurală privind atacarea în procedura administrativă prealabilă a ordinului apreciat ca fiind vătămător, instanţa de fond a constatat că reclamantul a depus la dosar un înscris denumit „contestaţie” ce este adresat pârâtei Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti, ca autoritate emitentă a ordinului atacat, dar acesta nu a fost în măsură să facă dovada fie a expedierii contestaţiei fie a înregistrării acesteia la Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti, aceasta cu atât mai mult cu cât această pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat lipsa sesizării prealabile.
Instanţa de fond a mai reţinut că în speţă nu sunt îndeplinite nici condiţiile privind existenţa cazului bine justificat precum şi prevenirea producerii unei pagube iminente.
Astfel, instanţa de fond, fără a cerceta în fond legalitatea argumentelor invocate de reclamant, privind încălcarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 188/1999 şi în C. muncii, aspecte ce revin exclusiv în competenţa instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii de fond, a observat că prin ordinul a cărei suspendare se solicită s-a procedat la promovarea reclamantului în mod temporar, pe o perioadă de 6 luni pe o funcţie publică de conducere, măsură dispusă în conformitate cu art. 92 din Legea nr. 188/1999 referitoare la exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere, măsură ce poate fi dispusă pe o perioadă de maxim 6 luni într-un an, prin promovarea temporară a unui funcţionar public ce îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea acestei funcţii, măsura respectivă reprezentând unul dintre motivele de modificare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de execuţie sau de conducere ce se dispune fără a fi necesar acordul funcţionarului public în cauză.
Instanţa de fond a constatat că în speţă nu s-a putut reţine vreun indiciu de nelegalitate a actului administrativ contestat, în condiţiile în care măsura dispusă respectă termenul şi condiţiile impuse de art. 92 din Legea nr. 188/1999 iar aserţiunile reclamantului privind încălcarea prevederilor C. muncii nu sunt de natură să creeze o îndoială asupra legalităţii ordinului atacat întrucât nu au incidenţă juridică în cauză. Aceasta deoarece reclamantului îi sunt aplicabile exclusive prevederile Legii nr. 188/1999, în ceea ce priveşte mobilitatea funcţionarilor publici şi modalităţile de modificare a raporturilor de serviciu ale acestora iar nu dispoziţiile C. muncii.
Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, instanţa de fond a reţinut că în speţă nu s-a dovedit îndeplinirea acestei condiţii întrucât promovarea reclamantului nu poate echivala cu producerea unei pagube faţă de acesta, în condiţiile în care promovarea presupune cu necesitate acordarea către reclamant a unui salariu superior celui obţinut înaintea emiterii ordinului atacat.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţa nr. 161 din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul B.E.A., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 coroborat cu art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea atacată este nelegală, în condiţiile în care instanţa de fond, interpretând în mod greşit actele juridice deduse judecăţii, le-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic. În acest sens, se arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a fost în măsură să facă dovada fie a expedierii contestaţiei, fie a înregistrării acesteia către Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti, în condiţiile în care la dosarul cauzei se află atât confirmarea de primire cât şi adresa din 16 februarie 2010 prin care i s-a comunicat răspunsul primit în urma contestaţiei formulate.
Printr-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea recurată este lipsită de temei legal pentru că a fost dată atât cu încălcarea cât şi cu greşita aplicare a legii.
În acest sens susţine recurentul-reclamant că există o îndoială serioasă şi puternică asupra legalităţii ordinului contestat, ce derivă din faptul că promovarea temporară şi mutarea sa în cadrul altei structuri a Autorităţii Naţionale a Vămilor nu a fost făcută în scopul eficientizării activităţii instituţiei, ci datorită relaţiilor tensionate existente între părţi, dovadă sunt şi cele două litigii pe care le are cu reclamantul cu angajatorul său care i-a şi acordat calificativul de evaluare satisfăcător pe care l-a schimbat în bine doar special pentru a putea dispune emiterea ordinului contestat. Totodată, mai arată recurentul-reclamant că paguba iminentă nu trebuia dovedită, ea rezultă ca o ameninţare a însuşi actului nelegal.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de probele administrate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, în condiţiile în care, recurentul-reclamant, a făcut abia în recurs dovada sesizării prealabile, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice emitente, prin depunerea la dosar atât a dovezii de expediere a contestaţiei cât şi răspunsul primit prin adresa din 16 februarie 2010 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Prin urmare în mod corect instanţa de fond a apreciat, în baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, că cererea recurentului-reclamant nu îndeplineşte o primă condiţie prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, respectiv existenţei sesizării prealabile.
Înalta Curte constată că nu mai este utilă analiza criticilor circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că, instanţa de fond a fost învestită cu o cerere de suspendare, în condiţiile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, iar prin sentinţa civilă nr. 208 din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 4212 din 08 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea Ordinului din 27 ianuarie 2010 iar prin Ordinul din 25 mai 2010 emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, s-a dispus încetarea aplicabilităţii respectivului ordin, a cărei suspendare face obiectul prezentei judecăţi.
Faţă de această situaţie intervenită ulterior pronunţării hotărârii recurate, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.E.A. împotriva sentinţei civile nr. 161 din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5061/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5078/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
