ICCJ. Decizia nr. 5139/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5139/2010
Dosar nr.442/43/2009
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Casa judeţeană de Pensii Mureş, recunoaşterea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, modificată şi completată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, din cauza ocupaţiei maghiare, a fost nevoit să se refugieze, împreună cu familia, din localitatea de domiciliu comuna Bicaz-Chei, în localitatea Praid, judeţul Harghita şi, pentru recunoaşterea drepturilor prevăzute de lege, s-a adresat autorităţii pârâte care, prin Hotărârea nr. 5132 din 7 septembrie 2009, i-a respins cererea, apreciind că nu se încadrează în prevederile art. 1 din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, modificată şi completată.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa 37 din 23 februarie 2010 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu intimata-pârâtă Casa judeţeană de Pensii Mureş.
3. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea primei instanţe
În motivarea hotărârii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acesta nefăcând dovada refugiului în sensul art. 61 din O.G nr. 105/1999.
Reclamantul a depus la dosar declaraţiile autentificate ale martorilor R.I. şi L.A., din care rezultă că aceştia au cunoscut direct şi nemijlocit faptul că reclamantul ar fi fost refugiat din motive etnice, din aprilie 1944 până în noiembrie 1944, fără însă a se face referire la familia acestuia, în condiţiile în care, la acea vreme, reclamantul avea vârsta doar de 7 ani.
În speţă, prima instanţă a încuviinţat, din oficiu, audierea celor doi martori pentru reclamant, dar acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i prezenta în vederea audierii, deşi s-a angajat în acesta sens, fiind astfel decăzut din probă.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că reclamantul nu a depus la dosar alte dovezi pentru stabilirea existenţei vreunei persecuţii etnice în sensul legii, în afară de cele două declaraţii de martori, ce nu pot fi coroborate cu alte probe.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, indicând ca temei de drept art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, reclamantul a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă i-a respins acţiunea, întrucât din actele depuse la dosar rezultă calitatea sa de refugiat.
Recurentul-reclamant a arătat că, întrucât Direcţia judeţeană Harghita a Arhivelor Naţionale nu deţine date cu privire la persoanele refugiate din localitatea Bicaz-Chei, a făcut dovada refugiului cu acte de stare civilă şi cu declaraţiile autentificate ale celor doi martori, care nu s-au prezentat în vederea audierii de către instanţa de fond, din cauza vârstei înaintate.
Totodată, a mai susţinut că alte persoane, în situaţii similare, au obţinut hotărâri favorabile de la autoritatea pârâtă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041, constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate
Potrivit art. (1) lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus-menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
În conformitate cu art. 61 din acelaşi act normativ, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În lipsa unor acte oficiale, în scopul dovedirii împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, reclamantul a depus la dosar declaraţiile notariale ale martorilor R.I. şi L.A..
În vederea audierii acestora, în mod nemijlocit, conform art. 129 şi 169 C. proc. civ., pentru precizarea motivelor etnice la care fac referire în declaraţiile notariale ale acestora, instanţa de fond a dispus, din oficiu, audierea celor doi martori care, însă, nu s-au prezentat la termenul stabilit, motiv pentru care reclamantul a fost decăzut din probă, conform art. 103 din acelaşi cod.
Instanţa de control judiciar constată că din declaraţiile notariale ale celor doi martori nu rezultă cauzele care au determinat refugiul reclamantului sau că acesta ar fi fost strămutat împreună cu părinţii săi, or, raportat la prevederile art. 61 din OG nr. 105/1999 şi art. 1169 C. civ., în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamantul nu a făcut dovada susţinerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existenţa unor acte de persecuţie etnică, neputând fi considerată refugiu în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999.
2. Soluţia pronunţată în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.I. împotriva Sentinţei nr. 37 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5140/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5138/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
