ICCJ. Decizia nr. 5169/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5169/2010
Dosar nr. 8086/2/2009
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 8086/2/2009, reclamanţii A.S., A.O., A.E.M., A.N., A.M., B.V., B.G., V.B., B.C.E., B.G.E., B.C., C.L., C.B.M., C.V.V., C.D., C.M., D.C., E.O., F.L.E., H.P., I.C.F., I.C.M., I.M., J.M., M.C., M.D., M.A., M.C.A., D.M., M.I., M.C.M., M.L., M.D., N.C., N.M.C., O.M.D., P.I., P.C.E., P.C., R.M., S.D., S.C., S.D., Ş.C., T.R.E., T.I., T.N., U.S., U.A.D., U.A.M., V.M. şi V.B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţenşti au solicitat: anularea actului administrativ – adresa din 03 iulie 2009; repararea pagubei cauzată prin neplata la termen a drepturilor băneşti, constând în sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, prin obligarea pârâtului la plata acestor sume.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin actul contestat pârâtul a dispus ca începând cu data de 10 iulie 2009 să se achite drepturile salariale aferente lunii iunie 2009, fără a include sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, cu păstrarea acestei modalităţi de calcul şi pentru viitor, pe motiv că plata se va efectua conform eşalonării reglementate de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect drepturi salariale ale personalului din sectorul bugetar.
Reclamanţii au susţinut că sunt judecători în cadrul Tribunalului Neamţ şi Judecătoriei Piatra Neamţ, iar adresa contestată reprezintă un act administrativ care le încalcă un drept salarial şi a fost emisă cu încălcarea principiului neretroactivităţii actelor normative.
Reclamanţii au mai arătat că actul are şi un temei legal, prin menţionarea O.U.G. nr. 71/2009, care nu se aplică pentru plata salariilor vizând doar titluri executorii.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1184 din 9 martie 2010, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a anulat actul administrativ din 03 iulie 2009 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti; a admis cererea de suspendare a executării actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a cauzei; a respins cererea de obligare a pârâtului la plata către reclamanţi a sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
I. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă reţinându-se că adresa contestată din 03 iulie 2009, emisă de pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, prin care s-a dispus că „începând cu data de 10 iulie 2009 drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 se vor achita fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calcul păstrându-se şi pentru viitor, plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009” reprezintă un act administrativ în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât a produs efecte juridice în ceea ce priveşte drepturile salariale cuvenite reclamanţilor în sensul diminuării acestora, iar de esenţa actului administrativ, în accepţiunea Legii nr. 554/2004, este împrejurarea ca actul să producă efecte juridice de natură să aducă o vătămare drepturilor sau intereselor legitime ale reclamanţilor.
II. Pe fondul cererii de chemare de chemare în judecată s-a reţinut că O.U.G. nr. 71/2009 se referă la plata eşalonată a drepturilor salariale restante, această restanţă fiind cuantificată şi putându-se determina un termen pentru achitarea acesteia.
Plata eşalonată nu poate să privească salariile care ar fi plătite în prezent şi în viitor fără sporul de 50%, întrucât aceste sume ar deveni la rândul lor restante şi nu ar mai putea fi cuantificate şi achitate.
Potrivit art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, drepturile salariale ale magistraţilor nu pot fi suspendate sau diminuate decât în condiţiile şi în cazurile acestei legi.
Or, prin adresa din 03 iulie 2009 drepturile salariale, respectiv dreptul la sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, au fost diminuate retroactiv şi prin aceasta se aduce un prejudiciu reclamanţilor, care aveau o speranţă legitimă în ceea ce priveşte valoarea patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea activităţii de magistrat sau a activităţii personalului auxiliar în luna iunie 2009.
Prima instanţă a mai reţinut că în cauză sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, aceea a cazului bine justificat şi a prevenirii unei pagube iminente, pentru suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea irevocabilă a pricinii.
Cu privire la capătul de cerere privind repararea pagubei cauzate prin neplata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, instanţa a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât pentru sumele solicitate reclamanţii au deja titluri, respectiv hotărâri judecătoreşti executorii, prin care le-a fost acordat acest spor şi „pentru viitor”.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul-pârât susţine în esenţă următoarele critici:
1. Un prim motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în temeiul căruia: „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere (…) 6) dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”, iar în hotărârea a cărei modificare a cerut-o pârâtul, prima instanţă a acordat suspendarea executării actului administrativ atacat, fără ca reclamanţii să solicite acest lucru.
2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În accepţiunea recurentului prin dispoziţia instanţei, de suspendare a executării adresei din 3 iulie 2009 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, cât şi de anulare a adresei din 3 iulie 2009, s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri contradictorii.
De asemenea, mai susţine recurentul, prima instanţă, deşi a procedat la anularea adresei din 3 iulie 2009, nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele pe care s-a sprijinit în adoptarea acestei soluţii.
3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Sub acest aspect recurentul arată că instanţa de recurs trebuie să constate că reclamanţii nu au interes în ceea ce priveşte suspendarea executării adresei contestate, executarea acestei adrese fiind deja suspendată în Dosarul nr. 1313/33/2009 al Curţii de Apel Cluj şi în Dosarul nr. 6182/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti.
Mai susţine recurentul că adresa din 3 iulie 2009 nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 şi că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
4. Pe fondul cererii de chemare în judecată Ministerul Justiţiei susţine, în esenţă, că în cauză nu este vorba de o încălcare a vreunui drept, respectiv de o diminuare a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, care sunt şi au fost calculate în conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006, ci doar de executarea unor hotărâri judecătoreşti, care va fi realizată nu ca până în acest moment, lunar, ci potrivit eşalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009.
Adresa în discuţie nu dispune asupra unei părţi a salariului aflat în plată deoarece, în realitate, este vorba de un spor care se plătea exclusiv persoanelor care deţineau hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti era obligat la plata acestor drepturi „în continuare” sau „pentru viitor”.
În speţă, sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 71/2009, întrucât sporul de 50% nu face parte din salariul magistraţilor.
Se mai arată în motivele de recurs că O.U.G. nr. 27/2006 nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin O.G. nr. 83/2000.
În plus, prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele: „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, constată că judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar şi după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001”.
După pronunţarea acestei decizii, instanţele judecătoreşti au admis acţiunile şi au apreciat că art. 47 din Legea nr. 50/1996 este în vigoare.
Prin Decizia nr. 838/2009, Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.
Ca atare, după pronunţarea acestei decizii, instanţele nu mai pot aplica decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Mai arată recurentul că în cauză nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 a intrat în vigoare la data de 18 iunie 2009, iar obligaţia de plată a drepturilor salariale aferente lunii iunie a devenit exigibilă la data de 10 iulie 2009.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, în sensul că prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut, dispunând suspendarea executării actului administrativ atacat fără ca reclamanţii să solicite acest lucru, se constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât la dosarul de fond se află ataşată cererea reclamanţilor prin care au solicitat instanţei să se pronunţe cu privire la suspendarea executării adresei din 3 iulie 2009.
2. Considerentele instanţei de fond nu sunt contradictorii, ci sunt structurate pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, pe cererea de suspendare, precum şi pe cererea de anulare a adresei din 3 iulie 2009.
Înalta Curte constată că excepţia lipsei de interes invocată de recurentul-pârât este neîntemeiată şi nu poate fi primită.
Chiar dacă actul administrativ a fost suspendat în alte cauze, această situaţie nu poate conduce la ideea că reclamanţii nu mai au interes, având în vedere faptul că aceştia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.
Or, activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
3. Prima instanţă în mod corect a procedat la suspendarea executării adresei din 3 iulie 2009.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În cauza de faţă nu poate fi primită critica recurentului în sensul negării caracterului de act administrativ al adresei solicitate a fi suspendată.
În mod evident, adresa în discuţie adoptă o măsură prin care se modifică un element esenţial al raporturilor de serviciu existente între judecători şi stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
Cum prin adresa din 3 iulie 2009 drepturile salariale, respectiv dreptul la sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, au fost diminuate retroactiv şi prin aceasta s-a adus un prejudiciu reclamanţilor, care aveau o speranţă legitimă în ceea ce priveşte valoarea patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea activităţii de magistrat, în mod corect prima instanţă a procedat la suspendarea executării actului contestat.
Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, constatând că adresa din 3 iulie 2009 are caracterul unui act administrativ.
În mod evident, adresa în discuţie adoptă o măsură prin care se modifică un element esenţial al raporturilor de serviciu existente între judecători şi stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
În plus, măsura supusă analizei în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G. nr. 71/2009, dar şi a unei legi, respectiv, Legea nr. 18/2009.
Aşadar, nu se poate afirma că suntem în prezenţa unei simple operaţiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari şi terţiari de credite, după cum în mod eronat susţine recurentul.
4. Raportat la anularea adresei din 3 iulie 2009, Înalta Curte reţine următoarele considerente:
Prin actul administrativ contestat, emitentul a dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeaşi autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar .
În preambulul acestui act administrativ au fost invocate:
- prevederile O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-contabile;
- dispoziţiile Primului-Ministru, transmise prin adresa din 06 iunie 2009 privind încadrarea în cheltuielile de personal aprobate pentru anul 2009;
- adresa din 26 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice prin care Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a fost informat că fondurile prevăzute la Titlul I „Cheltuieli de personal” nu pot fi majorate, întrucât nu pot fi identificate surse suplimentare, iar condiţionalităţile impuse de organismele financiare internaţionale în domeniul cheltuielilor bugetare, în special al cheltuielilor de personal asumate de Guvernul României trebuie respectate de toţi ordonatorii de credite;
- faptul că fondurile prevăzute de Legea bugetului de stat pe anul 2009 nr. 18/2009 pentru plata sumelor reprezentând sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică au fost epuizate;
- prevederile O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii.
În prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
Pe linia acestor considerente teoretice se înscrie şi practica Curţii Constituţionale din ţara noastră, a cărei jurisprudenţă apără principiul legalităţii, care trebuie să guverneze activitatea administraţiei publice.
De altfel, în mod constant, instanţa constituţională a reafirmat că legalitatea trebuie să stea la temelia tuturor raporturilor juridice într-un stat de drept.
În concepţia Legii contenciosului administrativ român, prin noţiunea de exces de putere se înţelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice, prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Limitele dreptului de apreciere din partea administraţiei publice sunt date tocmai de limitele drepturilor cetăţenilor, prevăzute de Constituţie şi de lege.
Cu alte cuvinte, unde începe dreptul cetăţeanului se încheie dreptul de apreciere al administraţiei.
De asemenea, se poate afirma că, în raport de principiul consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituţie, nu este de conceput exercitarea dreptului de apreciere în afara legii.
În speţa de faţă, este nefondată critica recurentului privind aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009, în raport de argumentele care vor fi expuse în continuare.
În primul rând, ordonanţa în discuţie, după cum se arată chiar în titulatura sa, se referă la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Preambulul acestui act normativ face trimitere la titlurile executorii emise anterior intrării în vigoare a ordonanţei.
Aşadar, este vorba despre titlurile executorii emise anterior datei de 18 iunie 2009, când ordonanţa a fost publicată în M. Of. nr. 416/2009.
De asemenea, art. 3 din O.U.G. nr. 71/2009 prevede faptul că plăţile restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2009 şi a dispoziţiilor Ordinului Ministrului Justiţiei, al Ministrului Economiei şi Finanţelor, al Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.859/C/2.484/26.659/131/3.774/C/2008 privind modalitatea de eşalonare a plăţii sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 75/2008 se execută cu respectarea prevederilor art. 1 şi art. 2.
În plus, nu se poate pune problema incidenţei art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, care menţionează faptul că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare în perioada 2010-2012.
Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că este vorba de plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009, deci pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestei ordonanţe.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere al autorităţii publice recurente, în sensul că sporul salarial aflat în discuţie a fost acordat pe cale jurisprudenţială, nu se poate concepe admiterea ideii de retroactivitate a unei norme cu putere de lege.
Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, prevăzând că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Pe acest aspect, trebuie subliniat faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis impunerea lui şi în privinţa actelor administrative.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În speţa de faţă, instanţa de contencios administrativ constată că este în prezenţa unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege. Această situaţie conduce la încălcarea principiului anterior individualizat la momentul emiterii actului administrativ contestat.
Înalta Curte nu poate reţine critica recurentului în sensul că autoritatea publică emitentă a actului administrativ contestat a avut în vedere lipsa de fonduri pentru înlăturarea de la plată a acestui spor salarial, întrucât, după cum în mod corect a arătat şi judecătorul fondului, executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile constituie o obligaţie legală a statului, sens în care s-a pronunţat în mod constant şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Ca atare, în raport de argumentele anterior prezentate, rezultă că recurentul a acţionat cu exces de putere la momentul emiterii actului administrativ contestat, fapt ce determină nelegalitatea acestuia.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5162/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5172/2010. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
