ICCJ. Decizia nr. 5175/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5175/2010
Dosar nr. 1226/39/2009
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1226/39/2009, reclamantul M.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Inspecţia Muncii, prin Inspector General de Stat C.M., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării deciziei nr. 317 din 13 octombrie 2009 emisă de pârât, până la pronunţarea instanţei de fond.
Reclamantul şi-a motivat acţiunea arătând că prin Ordinul nr. 956 din 22 mai 2009 al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a fost numit, începând cu data de 25 mai 2009, în funcţia de Director coordonator al I.T.M. Suceava, atribuţiile corespunzătoare acestei funcţii fiind stabilite în contractul de management din 25 mai 2009 încheiat între aceleaşi părţi.
A mai arătat că prin decizia nr. 317 din 13 octombrie 2009 a Inspectoratului General de Stat din cadrul Inspecţiei Muncii Bucureşti, aflată în subordinea pârâtului, s-a dispus încetarea contractului de management din 25 mai 2009, începând cu data de 14 octombrie 2009.
Cererea de suspendare provizorie a actului administrativ atacat, a mai susţinut reclamantul, se impunea a fi admisă, întrucât sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Cazul bine justificat constă în nelegalitatea deciziei nr. 317/2009, întrucât lipseşte orice cauză de încetare a contractului de management, asimilat unui contract de muncă; decizia contestată nu indică temeiul de drept al încetării contractului de management şi nu este motivată în fapt.
Reclamantul a mai arătat că la încetarea contractului de management nu au fost respectate dispoziţiile art. 73 C. muncii, privind termenul de preaviz şi că la data emiterii deciziei era în concediu medical, aşa cum rezultă din înscrisul comunicat pârâtului la data de 15 octombrie 2009, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii.
Cu privire la „paguba iminentă";, reclamantul a arătat că aceasta rezultă intrinsec din faptul că prin emiterea deciziei contestate au fost încălcate dreptul la stabilitate în exercitarea funcţiei publice, dar şi principiul consensualismului şi al bunei-credinţe, reglementat de art. 8 C. muncii. Mai mult, această decizie îl prejudiciază şi în ceea ce priveşte drepturile salariale obţinute în calitate de director coordonator, fiind astfel lipsit de orice sursă de venituri.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Inspecţia Muncii, a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului, argumentat de nerespectarea de către acesta a procedurii prealabile impuse de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, aceasta fiind o condiţie obligatorie, a cărei neîndeplinire afectează însuşi exerciţiul dreptului la acţiune. Pe fondul cererii, autoritatea pârâtă a arătat că argumentaţia reclamantului, nesusţinută de probe, nu poate fi reţinută ca temei pentru cererea sa formulată în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 261 din 30 noiembrie 2009, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii; a admis acţiunea formulată de M.E., în contradictoriu cu Inspecţia Muncii din subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a suspendat executarea deciziei nr. 317 din 13 octombrie 2009 a Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Inspectoratul General de Stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
I. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta Inspecţia Muncii, prima instanţă a reţinut că această excepţie este neîntemeiată, întrucât reclamantul a formulat în termenul legal plângere prealabilă, prin care a solicitat revocarea deciziei de încetare a contractului de management şi repunerea în situaţia anterioară, cu toate considerentele ce decurg din luarea unei astfel de măsuri.
II. În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile cumulativ cerute de dispoziţiile legale, respectiv existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Cazul bine justificat este dat de incertitudinea valabilităţii contractului de management din anul 2009 încheiat între părţi, având în vedere că, deşi O.U.G. nr. 105/2009, care a stat la baza emiterii deciziei nr. 317/2009, abrogă O.U.G. nr. 37/2009, act normativ în baza căruia s-a încheiat contractul de mai sus, totuşi art. VIII din O.U.G. nr. 105/2009 prevede că „persoanele care ocupă funcţiile prevăzute la art. III şi art. IV alin. (3) îşi păstrează statutul (…), iar contractele de management încheiate de acestea, aflate în derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, îşi produc efectele până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate sau, după caz, până la data la care intervine un motiv legal de încetare sau reziliere a acestora";.
Prin această modalitate de reglementare se creează o îndoială asupra legalităţii deciziei nr. 317/2009, prin prisma menţinerii sau nu a valabilităţii contractului de management încheiat între cele două părţi la data de 25 mai 2009.
Cu privire la paguba iminentă, instanţa a constatat că, pe lângă prejudiciul material produs reclamantului, există pericolul perturbării activităţii serviciului deconcentrat în cadrul căruia reclamantul a fost numit, având în vedere că acesta a demarat implementarea obligaţiilor asumate prin contractul de management.
De altfel, a mai reţinut prima instanţă, legislaţia comunitară, în speţă Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, privitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, prevede ca principiu tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, pe care instanţa o va acorda atunci când, în raport cu ansamblul circumstanţelor şi intereselor, se apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat şi când există şi argumente juridice valabile faţă de regularitatea actului emis.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Inspecţia Muncii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta susţine, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind suspendarea executării deciziei nr. 317 din 13 octombrie 2009, recurenta arată că cererea reclamantului este tardivă şi lipsită de suport practic, având în vedere că la data de 23 octombrie 2009 s-a organizat concursul de ocupare a locurilor devenite vacante şi anume s-a susţinut evaluarea cunoştinţelor şi aptitudinilor manageriale ale persoanelor care au candidat pentru ocuparea funcţiei de director coordonator în cadrul I.T.M.
Referitor la posibilitatea producerii unei pagube iminente, recurenta învederează faptul că această condiţie, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru încuviinţarea suspendării, nu este îndeplinită, în speţă neexistând un drept susceptibil de a fi păgubit prin întârziere.
Cu privire la remuneraţia neîncasată, recurenta susţine că reclamantului, prin decizia nr. 317 din 13 octombrie 2009, i-a încetat contractul de management, acesta putându-şi relua o activitate profesională remunerată. Prin cererea de suspendare nu s-a produs dovada prejudiciului invocat, nici a existenţei şi nici al cuantumului acestuia.
Totodată, mai arată recurenta-pârâtă, prin încetarea contractului de management conform art. VIII coroborat cu art. XIV alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2009, indemnizaţia de concediu medical aferentă perioadei ulterioare datei de 13 octombrie 2009 se acordă de C.A.S., în baza prevederilor art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare.
Cele două condiţii - cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube - prevăzute de textul de lege, prin tonul imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabile actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat"; şi a „iminenţei producerii pagubei";.
Se mai arată în motivele de recurs faptul că existenţa cazului bine justificat în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, poate fi reţinută doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Recurenta reţine că reclamantul nu a dovedit nici condiţia prevăzută de art. 14 din lege privind „iminenţa producerii unei pagube";, referirile generice făcute prin acţiune privind prejudiciul material şi moral nefiind susţinute de probe în sensul art. 1169 C. civ.
Astfel, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, actul administrativ a fost pus în executare, prin eliberarea sa din funcţie, din această perspectivă actul fiind epuizat. De asemenea, soluţia de suspendare nu i-ar profita reclamantului în nici un fel, la acest moment, deoarece ar fi o dispoziţie ce nu ar putea fi pusă în executare de către autoritatea emitentă.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu cercetează îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat";, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Independent de conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că situaţia prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca fiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Raportat la probele administrate, instanţa de fond, motivat şi argumentat, a indicat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.
Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, prin punerea în executare a măsurilor dispuse prin actul administrativ a cărui suspendare se cere, este evident că se creează o pagubă în patrimoniul reclamantului, fără a stabili pe fondul cauzei, în procedura cererii de suspendare, dacă această pagubă are la bază primirea unor sume de bani fără respectarea unor clauze contractuale.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Inspecţia Muncii împotriva sentinţei nr. 261 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5174/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5176/2010. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
