ICCJ. Decizia nr. 5182/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5182/2010
Dosar nr. 2870/1/2010
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 76 din 11 martie 2010 Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect acţiunea în contencios administrativ formulată de contestatoarea Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Suceava, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - prin Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti, în favoarea secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal, a Tribunalului Suceava.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Suceava a solicitat anularea deciziei nr. 18295 din 20 august 2009, a adresei din 13 iulie 2009 şi a procesului-verbal de constatare din 30 iunie 2009, acte emise de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti, precum şi suspendarea executării acestor acte administrative până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anulare.
Cererea de suspendare a executării actelor administrative a căror anulare s-a solicitat a fost soluţionată prin sentinţa nr. 266 din 7 decembrie 2009.
La termenul din 8 martie 2010 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel în soluţionarea fondului cauzei.
Analizând excepţia invocată din oficiu, instanţa a constatat-o întemeiată şi a admis-o, cu consecinţa stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, pentru următoarele considerente:
În raport cu prevederile art. 3 alin. (2) şi (6) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, actele de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare, sunt titluri de creanţă ce pot fi contestate în condiţiile şi termenele stabilite de C. proc. fisc.
Astfel fiind, întrucât au ca obiect creanţe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuţii bugetare, în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a apreciat că, întrucât criteriul locului ocupat de organul care a emis sau, după caz, a încheiat actul, operează atât în cazul actului unilateral, cât şi în cazul contractului administrativ, indiferent care este valoarea despăgubirilor, în timp ce criteriul cuantumului de până la 500.000 RON (sau peste) operează numai pentru litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora, indiferent dacă actul emană de la o autoritate locală sau de la una centrală şi, cum în cauză, urmare a admiterii în parte a cererii de revocare, valoarea debitului imputat este de 27.000 RON, în cauză competenţa aparţine secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal, a Tribunalului Suceava, căreia i-a trimis dosarul.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - prin Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, prin reorganizarea Agenţiei SAPARD, aprobată de Legea nr. 198/2006, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 65/2008, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit este instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Referitor la contractul de finanţare din 29 septembrie 2006, încheiat între Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (prin reorganizarea Agenţiei SAPARD conform O.G. nr. 13/2006), în calitate de Autoritate Contractantă şi Direcţia Sanitară şi pentru Siguranţa Alimentelor Suceava, recurentul susţine că este un contract administrativ, atât prin prisma părţii semnatare a acestui contract, în speţă o autoritate publică centrală, respectiv Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, instituţie publică ce funcţionează în baza O.U.G. nr. 13/2006, aprobată prin Legea nr. 198/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi prin prisma obiectului contractului de finanţare, respectiv acordarea unui sprijin financiar nerambursabil acordat din fonduri publice (75% contribuţia financiară a Comunităţii Europene şi 25% contribuţia publică naţională).
Recurentul mai susţine că teoria potrivit căreia în materia de faţă nu are relevanţă organul emitent al actului administrativ atacat, ci valoarea creanţei contestate, (care în speţă se situează sub 500.000 RON), atrăgând competenţa în primă instanţă a tribunalului, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reţinută în prezenta speţă deoarece la art. 10 alin. (1), numai la teza I-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se face distincţie pentru actele administrative emise de autorităţile publice locale şi judeţene, referitor la soluţionarea în fond a cauzelor care au ca obiect valori de până la 500.000 RON la tribunalele administrativ-teritoriale, iar la art. 10 alin. (1) teza a II-a din aceeaşi lege, pentru actele administrative emise de autorităţile publice centrale nu se face această distincţie, soluţionarea în fond a cauzelor făcându-se de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
De asemenea, recurentul mai arată că în dosarele care au ca obiect obligaţia de a face, fiind neevaluabile în bani, competenţa nu poate fi stabilită după criteriile consemnate de instanţa de judecată în sentinţa civilă/încheierea atacată, iar practica judiciară în acest domeniu trebuie să fie unitară, soluţionarea în fond a cauzelor făcându-se de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
Se mai arată de către recurent faptul că acţiunea referitoare la executarea prevederilor contractuale şi, implicit, la constituirea de debite ca urmare a neregulilor rezultate ca urmare a nerespectării de către beneficiarul Programului SAPARD a obligaţiilor contractuale, este de competenţa de judecată a instanţei de contencios administrativ, în cauza dedusă judecăţii fiind competentă secţia de contencios administrativ, a Curţii de Apel Suceava, conform art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală, art. 8 alin. (2) şi (3) coroborată cu art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Astfel, în cauza de faţă nu sunt incidente, în stabilirea competenţei materiale a instanţei de judecată, prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, referitoare la cuantumul pretenţiilor ce fac obiectul dosarului, ci prevederile tezei a II-a din art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ, cauza de faţă având ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, respectiv procesul verbal de constatare din 09 iulie 2009, act administrativ emis ca urmare a nerespectării obligaţiilor instituite printr-un contract administrativ.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalităţii actelor emise de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în baza unui contract cadru de finanţare, iar temeiul legal al controlului efectuat de către pârâtă este O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din acest act normativ sumele de recuperat fiind creanţe bugetare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003: „Obiectul constatării existenţei creanţelor bugetare îl constituie stabilirea neregulilor, prejudiciilor şi/sau a persoanelor juridice ori fizice debitoare, ca urmare a nerespectării legalităţii, conformităţii şi regularităţii utilizării şi administrării fondurilor comunitare şi a fondurilor de cofinanţare aferente”.
Conform prevederilor art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ: „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor”.
Înalta Curte arată că procedura de control şi recuperare a fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, utilizate necorespunzător, este reglementată de O.G. nr. 79/2003.
Din întreaga economie a conţinutului normativ al O.G. nr. 79/2003 rezultă că sumele de recuperat rezultate din nereguli şi/sau fraudă, plătite din fonduri comunitare sau fonduri de cofinanţare, au caracter de creanţă bugetară, asimilată creanţelor bugetare cărora li se aplică prevederile legale referitoare la colectarea creanţelor bugetare.
Faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (4) din actul normativ citat, titlul de creanţă este asimilat actului administrativ fiscal, împotriva acestui titlu de creanţă debitorul putând formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile C. proc. fisc.
Aşadar, art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. face trimitere, în privinţa competenţei de soluţionare a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor administrativ fiscale prealabile, la dispoziţiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Drept urmare, procedura de control, constatare, contestare şi recuperare a sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific şi reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligaţie bugetară, ce poate fi asimilată noţiunii de contribuţie din legislaţia fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în C. proc. fisc.
În raport de această caracterizare a creanţei respective, de valoarea care face obiectul recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenţei materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Prin urmare, fiind vorba de recuperarea unei creanţe fiscale asimilate, competenţa materială a instanţei se stabileşte prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior citat.
În speţă, actele contestate de reclamantă se referă la o creanţă bugetară care nu depăşeşte suma de 500.000 RON, iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiului se stabileşte, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 76 din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5181/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5183/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
