ICCJ. Decizia nr. 5241/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5241/2010
Dosar nr. 1324/59/2009
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantele B.E. şi T.H. au chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi au solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în privinţa cotei de 10/24 din apartamentele din imobilul situat în Timişoara.
În motivare s-a arătat că prin sentinţa nr. 1311/2002, în prezent irevocabilă, Judecătoria Timişoara a constatat nevalabilitatea pretinsei naţionalizări a cotei ce le revine de 10/24 din imobilul mai sus-menţionat, pe motiv de ilegalitate, însă cu toate acestea, nu s-a putut obţine restituirea în natură a respectivelor apartamente deoarece Statul Român le-a vândut unor terţe persoane. Au mai arătat reclamantele că printr-o decizie administrativă din 2008, dată în procedura Legii nr. 10/2001, Primarul Municipiului Timişoara a propus să li se acorde despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, propunere ce nu s-a materializat în fapt.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea acţiunii pe calea excepţiei prematurităţii acesteia. În acest sens se arată, în esenţă, că dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, împreună cu dosarul întocmit în baza notificării, însoţite de întreaga documentaţie nu au fost transmise Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de către entitatea care a soluţionat notificarea, respectiv Primăria Municipiului Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii acţiunii, a admis acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în privinţa cotelor reclamantelor de 10/24 din apartamentele din imobilul situat în Timişoara.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia prematurităţii acţiunii este nefondată având în vedere că dispoziţia prin care au fost soluţionate dosarele întocmite în baza notificării reclamantelor a fost emisă la data de 10 noiembrie 2008 de către Primarul Municipiului Timişoara, care avea obligaţia să înainteze dosarul pârâtei, conform art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantele neavând nicio culpă în raport de această situaţie.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că în urma stabilirii pe cale judecătorească a dreptului reclamantelor de restituire a apartamentelor din imobilul situat în Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara a emis dispoziţia nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 prin care a dispus măsuri reparatorii pentru cota de 5/24 din imobilele menţionate. În acest context, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de fond a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor avea obligaţia să procedeze la analizarea dosarului reclamantelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ceea ce nu s-a întâmplat.
A mai constatat prima instanţă că legea impune un termen maxim de 60 de zile de la data intrării în vigoare pentru predarea către Secretariatul Comisiei Centrale a dispoziţiilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, astfel că nu se poate reţine caracterul rezonabil al unei întârzieri de peste trei ani, nefiind justificată sub nicio formă această întârziere excesivă.
S-a mai apreciat că deşi legea nu determină termenul maxim în cadrul căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este obligată să emită decizia, însă această omisiune a legii nu poate conduce la acceptarea ideii că această autoritate nu este ţinută de respectarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi că nu are obligaţia să se pronunţe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantelor.
A concluzionat instanţa de fond în sensul că necesitatea respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, impune obligarea Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor la analizarea dosarului reclamantelor, la desemnarea unui evaluator şi la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând ca temei legal ale acestuia, dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, recurenta a adus critici sentinţei atacate, susţinând, în esenţă, că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică, întrucât s-a dispus obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire fără a se avea în vedere că nu a fost înaintat dosarul reclamanţilor de către entitatea care a soluţionat notificarea, respectiv Primăria Municipiului Timişoara, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2006, astfel că, în lipsa acestuia, Comisia Centrală nu poate emite titlul de despăgubire.
De asemenea, se susţine că pentru emiterea titlului de despăgubire este necesară parcurgerea etapelor procedurii administrative care nu s-au putut realiza în lipsa dosarului de despăgubire, astfel că nu poate fi sancţionată o entitate în competenţei căreia au fost stabilite anumite atribuţii prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, pentru culpa unei alte autorităţi administrative.
Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că incidentul privind netransmiterea dosarului nu poate conduce la tergiversarea acordării despăgubirilor la care sunt îndreptăţite.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând recursul formulat, în raport de dispoziţiile legale incidente, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că, potrivit Titlului VII Capitolul V art. 16 alin. (7), Comisia Centrală emite decizia reprezentând titlul de despăgubire după parcurgerea etapelor menţionate în art. 16 alin. anterioare.
Procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire la care recurenta a fost obligată, prevăzută de Titlul VII Capitolul V din Legea nr. 247/2005, se declanşează după transmiterea dosarelor de către entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, modificat şi completat prin O.U.G. nr. 81/2007.
În cauză nu există dovezi că dosarul de despăgubire, împreună cu toată documentaţia în care a fost emisă dispoziţia nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, prin care reclamantelor li s-au acordat măsuri reparatorii, a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, astfel cum dispun prevederile art. 16 alin. (2) menţionat.
Prin urmare, în lipsa dosarului şi a documentaţiei de acordare a măsurilor reparatorii, ce nu a fost înaintat de autoritatea învestită cu soluţionarea notificării, Comisia Centrală nu poate declanşa procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor şi implicit nu poate emite titlul de despăgubire, chiar dacă emiterea acestuia intră în atribuţiile sale, astfel că această autoritate nu poate fi sancţionată pentru culpă în exercitarea acestor atribuţii.
Având în vedere considerentele expuse, pentru o bună administrare a justiţiei, în baza art. 313 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, care va verifica dacă a fost transmis dosarul reclamantelor Secretariatului Comisiei Centrale, situaţie în raport de care va aprecia asupra cererii de chemare în judecată şi respectiv asupra atitudinii autorităţii pârâte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 132 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5237/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5243/2010. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
