ICCJ. Decizia nr. 5257/2010. Contencios. Alte cereri. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5257/2010
Dosar nr. 7553/1/2010
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul recursului declarat de M.G. împotriva hotărârii Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin decizia nr. 2032 din 21 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat recursul declarat de M.G. împotriva deciziei civile nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că, după cum în mod corect s-a reţinut prin decizia atacată, actul a cărei nelegalitate a fost invocată pe cale de excepţie, în speţă nota Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, reprezintă un act procedural îndeplinit în cadrul procedurii disciplinare, aşadar un act premergător hotărârilor emise de intimaţii-pârâţii.
S-a apreciat că actele premergătoare, acte ce nu pot face obiectul unei acţiuni de competenţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, sunt susceptibile de a fi atacate odată cu actul sau decizia definitivă dată, instanţa fiind competentă, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.
S-a mai constatat că prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, recurentul a lăsat la aprecierea instanţei analizarea legalităţii notei în speţă, ca excepţie, sau pe fondul cauzei, ca motiv de nulitate a actelor atacate.
În atare condiţii, Înalta Curte a apreciat că în mod corect instanţa a procedat la analiza legalităţii actului premergător în cadrul motivelor de recurs, iar nu separat, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte a respins şi critica cu privire la existenţa unei discriminări, întrucât dispoziţiile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, se referă la exercitarea unor drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie, astfel cum prevede chiar textul, nefiind vorba de situaţii de genul celei ce face obiectul litigiului de faţă.
S-a mai apreciat că nu se pot reţine susţinerile recurentului relative la încălcarea drepturilor sale, acesta beneficiind de un recurs efectiv, fiind reprezentat pe parcursul soluţionării litigiului de un apărător ales, instanţa procedând la administrarea probelor solicitate pe parcursul judecării cauzei, precum şi la o analiză judicioasă a acestora.
2. Obiectul contestaţiei în anulare declarate de M.G., împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Contestatorul M.G. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 2032 din 21 mai 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 6525/59/2006, solicitând anularea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei de instanţa competentă.
2.1. Motivele contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 317 pct. 2 şi pe prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Contestatorul a criticat decizia atacată, pe temeiul art. 317 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că prin decizia civilă nr. 2032 din 21 mai 2008, fiind respins recursul ca nefondat a încălcat dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţă. În susţinerea acestei critici, contestatorul a arătat că prin respingerea recursului împotriva deciziei civile nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara a fost menţinută o hotărâre irevocabilă, pronunţată de un complet de recurs format din trei judecători, în această situaţie fiind încălcate prevederile art. 299 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă, în baza prevederilor dreptului comunitar, a precizat contestatorul, să îi admită recursul declarat, să caseze decizia atacată şi să o trimită spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pe fond, în complet de primă instanţă, format dintr-un judecător sau să respingă recursul ca inadmisibil, această din urmă soluţie putând fi luată cu ignorarea prevederilor dreptului comunitar.
În privinţa prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a arătat că instanţa nu a cercetat motivele invocate, referitoare la art. 6 parag. 3 lit. d), cele referitoare la art. 14 şi nici cele referitoare la hotărârile Curţii Constituţionale, care se referă chiar la asigurarea egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac. De asemenea, a mai arătat contestatorul, instanţa a omis să cerceteze şi critica referitoare la încălcarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală, având în vedere noţiunea de acuzaţie penală, prevăzută de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acelaşi sens, a mai arătat contestatorul, instanţa nu a cercetat motivul că, deşi a fost judecat în recurs de Curtea de Apel Timişoara (instanţă compusă din trei judecători), aceasta şi-a întemeiat soluţia pe o acuzaţie nouă şi astfel, nu i-a fost asigurată posibilitatea de a-şi formula apărarea în privinţa acelei acuzaţii.
3. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 3485 din 29 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia în anulare formulată de către M.G. ca nefondată, pentru următoarele motive:
3.1. Art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. precizează că o hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi atacată cu contestaţie în anulare când hotărârea respectivă a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Având ca reper acest text legal, rezultă că hotărârea atacată cu contestaţie în anulare este cea care trebuie să fie dată de judecători cu încălcarea normelor imperative de competenţă.
Or, din conţinutul contestaţiei în anulare formulată de M.G., rezultă cu puterea evidenţei că, în realitate, critica vizează hotărârea pronunţată de prima instanţă, nu cea pronunţată de instanţa de recurs.
Astfel, M.G. contestă că prima instanţă, Curtea de Apel Timişoara, a pronunţat o soluţie legală într-un complet format din trei judecători, după regulile recursului, susţinând că trebuia să fie judecat la fond de către un complet format dintr-un singur judecător, iar hotărârea pronunţată să fie supusă recursului.
3.2. În ceea ce priveşte instanţa de recurs care a pronunţat decizia contestată în prezenta cauză, s-a considerat legal învestită şi a soluţionat recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.
Aşa fiind, din perspectiva art. 317 C. proc. civ., critica formulată cu privire la încălcarea regulilor de competenţă nu poate fi primită.
3.3. În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., s-a reţinut, de asemenea, că este nefondat pentru că, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei nr. 2032 din 21 mai 2008, motivele din recurs privitoare la prevederile menţionate de către contestator au fost examinate de către instanţa de recurs.
Astfel, a fost examinată critica sa referitoare la existenţa unei discriminări, prin limitarea accesului executorilor judecătoreşti doar la prima instanţă, apreciindu-se că nu este vorba de o discriminare în astfel de situaţii.
3.4. În ceea ce priveşte susţinerea relativă la dreptul la dublul grad de jurisdicţie, s-a observat că instanţa supremă, examinând pe fond recursul domnului M.G. şi nu pe excepţia inadmisibilităţii, în pofida faptului că hotărârea primei instanţe a fost intitulată decizie şi nu sentinţă, în dispozitivul acesteia făcându-se menţiunea „irevocabilă”, a asigurat efectivitatea dublului grad de jurisdicţie consacrat de Legea contenciosului administrativ.
Aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţă, în legătură cu ipoteza descrisă în teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., instanţa de recurs nu este obligată să răspundă la toate argumentele ridicate de parte în dezvoltarea unui motiv de recurs, aceasta fiind îndrituită să grupeze argumentele părţii şi să răspundă la motivul de casare printr-un argument comun, în acest sens instanţa supremă răspunzând în decizia contestată criticii relative la încălcarea normelor ce protejează drepturile omului la un proces echitabil, la nediscriminare şi a accesului la instanţă, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie.
4. Calea de atac extraordinară a revizuirii exercitată de M.G.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire contestatorul M.G., pentru motivele prevăzute de art. 21 pct. 2 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
4.1. În fapt, revizuentul susţine că instanţa ce a pronunţat decizia nr. 3485 din 29 iunie 2010 nu şi-a motivat hotărârea în ceea ce priveşte apărarea referitoare la lipsa de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona excepţia de nelegalitate invocată.
4.2. Se mai susţine că aceeaşi instanţă nu a analizat gravitatea sancţiunii şi modul de individualizare al acesteia şi disproporţia faţă de faptele pe care le-a săvârşit revizuentul cu prilejul soluţionării dosarului execuţional nr. 37/2005, cât şi a susţinerii că, deşi s-a atacat o hotărâre a Comisiei Superioare a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, instanţa nu a citat în cauză Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, ci Comisia Superioară de Disciplină.
4.3. Instanţa nu a răspuns într-o manieră suficientă şi explicită argumentelor referitoare la încălcarea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci a grupat aceste critici, deşi fiecare dintre ele se refereau la probleme distincte.
5. Concluzii scrise formulate de intimaţii Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
5.1. Intimaţii invocă inadmisibilitatea cererii de revizuire formulată împotriva unei hotărâri judecătoreşti ce nu este susceptibilă de atac.
5.2. Pe fondul cererii, intimaţii solicită respingerea ca neîntemeiată.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă competentă să soluţioneze cererea de revizuire împotriva deciziei civile nr. 3485 din 29 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4842/2008.
1. Revizuirea este inadmisibilă.
1.1. Revizuientul a invocat drept temei juridic al cererii, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
Conform acestor prevederi legale, „constituie motive de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată”.
1.2. Se observă că, deşi revizuentul a invocat drept temei al cererii sale dispoziţiile art. 21 alin. (2) sus-menţionate, în concret nu a dezvoltat motivele în sensul cerut, nu a arătat modul în care s-a încălcat principiul priorităţii dreptului comunitar.
1.3. Motivele dezvoltate de revizuent se circumscriu în realitate unor critici ce pot fi încadrate ca motive de recurs, însă revizuentul a beneficiat de calea de atac a recursului.
2. Faţă de acestea, nefiind întrunite prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează a se respinge cererea ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de M.G. împotriva deciziei civile nr. 3485 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5255/2010. Contencios. Alte cereri. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 5258/2010. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
