ICCJ. Decizia nr. 5267/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5267/2010
Dosar nr. 2031/33/2009
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cauzei şi procedura derulată în prima instanţă.
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Parohia Reformată Câmpia Turzii a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, Primăria Câmpia Turzii şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, anularea prevederilor art. 7 din decizia nr. 2163 din 28 septembrie 2009 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că Parohia Reformată Câmpia Turzii, prin Eparhia Reformată din Ardeal, a depus la Comisia specială de retrocedare cererea din 28 ianuarie 2003, prin care a solicitat retrocedarea imobilului construcţie şi teren aferent, situat în municipiul Câmpia Turzii, judeţul Cluj.
A mai arătat reclamanta că imobilul teren în suprafaţă de 1.335 m.p., cu construcţie compusă din 6 încăperi cu suprafaţă de 291 m.p., a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 176/1948, aşa cum rezultă din inventarul Şcolii de predare maghiară Câmpia Turzii.
Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâta Comisia specială de retrocedare a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâţii Primăria Câmpia Turzii şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale, coroborate cu prevederile Legii nr. 213/1998.
2. Hotărârea Curţii de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 122 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Primăria Câmpia Turzii şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, a admis acţiunea formulată de reclamanta Parohia Reformată Câmpia Turzii în contradictoriu cu Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România şi, în consecinţă, a dispus anularea prevederilor art. 7 din decizia nr. 2163 emisă la data de 28 septembrie 2009 de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a constatat că adăugirile aduse imobilului retrocedat, în suprafaţă construită de 53,54 m.p., având destinaţia de sală de clasă şi vestiar, sunt proprietatea reclamantei şi a fost obligată pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România să plătească reclamantei suma de 595 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Câmpia Turzii şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, a constatat că în temeiul prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, or, în speţă, deţinătorul imobilului a fost Statul Român, prin Ministerul Învăţământului.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de la adevăratul proprietar, în speţă reclamanta, în baza Decretului nr. 176/1948, care este un titlu nevalabil, întrucât încalcă prevederile constituţionale de la acea vreme şi tratatele internaţionale la care România era parte. Nevalabilitatea titlului a fost constatată din însăşi emiterea dispoziţiei a cărei anulare se solicită pe calea prezentei acţiuni.
Astfel, pornind de la teza preluării imobilului în baza unui titlu nevalabil, instanţa a reţinut că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului şi, corelativ, Statul Român nu a devenit niciodată adevărat proprietar al acestuia şi din acest motiv nu poate fi invocată accesiunea imobiliară asupra adăugirilor realizate la imobilul preluat abuziv.
De altfel, pârâta, prin emiterea deciziei, stabilind că imobilul a fost preluat abuziv şi cunoscând faptul că adăugirile au fost făcute de comunitate, respectiv enoriaşii bisericii, cu munca proprie şi materialele acestora, nu poate invoca accesiunea imobiliară, întrucât statul, neavând un titlu de proprietate legal dobândit în condiţiile art. 644-645 C. civ., nu poate fi beneficiarul dreptului de accesiune asupra adăugirilor. Chiar dacă s-ar constata că acesta a devenit adevărat proprietar, în conformitate cu prevederile art. 494 C. civ. îi revine obligaţia de a despăgubi pe constructor, în speţă reclamanta, asupra adăugirilor efectuate.
Instanţa de fond a mai reţinut că, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat faptul că dreptul de accesiune asupra adăugirilor revine reclamantei, care a avut calitatea de constructor, acestea fiind realizate de către comunitatea locală.
3. Recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Pârâta a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:
3.1. Instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000, text normativ care derogă de la regulile generale şi prevede că adăugirile aduse construcţiilor retrocedate se preiau cu plată, dacă nu de depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală, fără a face distincţia între preluarea cu titlu sau fără titlu.
3.2. Instanţa a considerat greşit că adăugirile aduse imobilului retrocedat sunt proprietatea reclamantei, deşi, pe de o parte, acestea au fost realizate cu intenţia clară din partea comunităţii de a contribui la desfăşurarea activităţii didactice, destinaţia imobilului, în perioada respectivă, fiind aceea de grădiniţă, iar pe de altă parte, Statul Român a devenit proprietarul lor, în temeiul art. 494 C. civ.
4. Apărările intimatei-reclamante.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Parohia Reformată Câmpia Turzii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului şi că Statul Român nu a devenit niciodată un adevărat proprietar, conservându-şi posesia prin violenţă, conform art. 1847 C. civ.
Prin urmare, Statul nu poate fi beneficiarul dreptului de accesiune asupra adăugirilor care au fost făcute de comunitatea maghiară, compusă din enoriaşi ai bisericii, cu materialele acestora.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
1.1. Motivul de recurs privind interpretarea greşită a art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Actul administrativ supus, parţial, controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, este decizia nr. 2163 din 28 septembrie 2009, emisă de comisia specială constituită în vederea aplicării acestui act normativ, obiectul contestării constând în art. 7 din decizie, prin care beneficiarul retrocedării imobilului în litigiu a fost obligat să plătească fostului deţinător contravaloarea adăugirilor ulterioare preluării abuzive, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.
Textul legal indicat are următorul conţinut:
„Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi). Adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării iniţiale, îmbunătăţiri funcţionale şi altele asemenea”.
Teza aplicabilă în cauză este cea potrivit căreia adăugirile care nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală a imobilului se preiau de către beneficiarul retrocedării, cu obligaţia corelativă a despăgubirii fostului deţinător cu contravaloarea lor, aceasta fiind calea aleasă de legiuitor pentru a asigura un echilibru rezonabil între interesele beneficiarului retrocedării şi interesul public, în aplicarea principiului accesiunii imobiliare artificiale.
Or, atât considerentele sentinţei atacate, cât şi susţinerile şi apărările intimatei-reclamante se fundamentează pe ideea lipsei unui titlu valabil al Statului Român, ignorând complet atât textul legal citat mai sus, cât şi împrejurarea că O.U.G. nr. 94/2000 a instituit un regim juridic unitar pentru imobilele intrând în obiectul său de reglementare, fără a face distincţii în raport cu modalitatea de preluare, cu sau fără titlu valabil. La această concluzie conduc prevederile art. 1 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, potrivit cărora „Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că, neavând un titlu de proprietate legal dobândit în condiţiile art. 644-645 C. civ., statul nu poate fi beneficiarul dreptului de accesiune asupra adăugirilor, dar acest considerent reflectă o inversare a principiului accesiunii, pentru că, atât în aplicarea art. 1 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000, cât şi în aplicarea art. 494 C. civ., adăugirile revin proprietarului imobilului, în speţă, Parohiei Reformate Câmpia Turzii, care are însă obligaţia de a plăti contravaloarea lor.
În fine, legat de regulile generale ale accesiunii, Înalta Curte mai reţine că jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate în aplicarea prevederilor art. 494 C. civ. au conturat, pe de o parte, ideea că reaua-credinţă a constructorului nu se deduce automat din lipsa titlului şi, pe de altă parte, că obligaţia despăgubirii autorului adăugirilor există atât în cazul constructorului de bună-credinţă, cât şi în cazul constructorului de rea-credinţă ale cărui lucrări proprietarul a decis să le păstreze, singura distincţie operând în ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor, care în primul caz poate îngloba sporirea valorii fondului, iar în al doilea caz se limitează la valoarea efectivă a lucrărilor.
Acesta constituie un argument suplimentar în sensul că distincţiile făcute de intimata-pârâtă şi de instanţa de fond în funcţie de valabilitatea titlului statului nu prezintă relevanţă sub aspectul supus analizei.
1.2. Motivul de recurs privind interpretarea greşită a probelor referitoare la edificarea adăugirilor aduse construcţiei (art. 3041 C. proc. civ.).
Din documentaţia prealabilă emiterii deciziei de retrocedare, depusă la dosarul de fond, rezultă că adăugirile în litigiu constau în două încăperi cu destinaţia de săli de clasă, edificate în 1956-1957, cu contribuţia voluntară a cadrelor didactice şi a părinţilor elevilor şcolii elementare care funcţiona atunci în clădire. Aceste împrejurări de fapt sunt relevate în declaraţiile autentificate ale martorilor S.E. şi P.I., precum şi în declaraţiile luate nemijlocit de instanţă martorelor S.E. şi B.E.. Niciuna dintre aceste persoane - trei, foste eleve şi una, fostă secretară a şcolii respective - nu a făcut referire la apartenenţa celor care au contribuit voluntar la extinderea unităţii de învăţământ la un anumit cult religios ori la intenţia ca lucrările să fie efectuate în alt scop decât cel legat de activitatea de învăţământ.
Contribuţia enoriaşilor de etnie maghiară din cadrul parohiei reformate locale este menţionată, în aceşti termeni, numai într-o petiţie întocmită de fostul director al şcolii, prof. P.K., şi înregistrată în 06 iulie 2009 la Primăria Municipiului Câmpia Turzii, dar detaliind activităţile legate de extinderea imobilului, autorul petiţiei se referă, în principal, la contribuţia copiilor – elevi ai şcolii şi a părinţilor lor.
Raportate la contextul social-economic al vremii, elementele relevate prin probele administrate nu sunt în măsură să fundamenteze concluzia că lucrările au fost efectuate de enoriaşii Parohiei Reformate, în folosul acesteia, aşa cum tinde să demonstreze intimata-reclamantă şi cum a reţinut prima instanţă, fără o motivare convingătoare şi punând semnul egalităţii, din punctul de vedere al semnificaţiei juridice, între colectivitatea locală şi enoriaşii bisericii.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată, menţinând numai dispoziţiile privind lipsa de calitate procesuală pasivă a Primăriei Câmpia Turzii şi Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii, care nu au fost criticate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 122 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în parte, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta Parohia Reformată Câmpia Turzii, ca nefondată.
Menţine dispoziţia referitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Câmpia Turzii şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5256/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5276/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
