ICCJ. Decizia nr. 5299/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5299/2010
Dosar nr. 1298/35/2009
Şedinţa de la 23 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Circumstanţele cauzei.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 12 noiembrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată ulterior, la data de 16 decembrie 2009, reclamanta SC M.T. SRL Oradea a chemat în judecată pe pârâtele A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, precum şi intimata-pârâtă Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 387/2009 emisă de A.N.A.F. şi, pe cale de consecinţă, să dispună şi anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală din 2009, a deciziei de măsuri asigurătorii din 25 februarie 2009 şi, drept urmare, să se constate că societatea este scutită de la plata accizelor pentru importul de cărbune, cu cheltuieli de judecată.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor administrative contestate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii sale.
În motivarea cererii de chemare în judecată societatea reclamantă a arătat, în esenţă, că în perioada 09-25 februarie 2009, a fost supusă inspecţiei fiscale cu privire la regimul accizelor, deţinerea, declararea calculului şi plata accizelor pentru produsele energetice comercializate în perioada 01 ianuarie 2007-31 decembrie 2008, iar în urma controlului au fost întocmite actele contestate prin care s-a stabilit în sarcina societăţii obligaţia de plată a sumei de 4.557.148 RON, din care 2.904.597 RON reprezintă accize pentru cărbune şi cocs şi 1.652.551 RON reprezintă majorări de întârziere aferente.
Contestaţia formulată de societate împotriva actelor de control a fost respinsă prin decizia nr. 387/2009 emisă de A.N.A.F.
Reclamanta a arătat că actele contestate sunt nelegale şi netemeinice în primul rând pentru faptul că organele de inspecţie fiscală au verificat o perioadă de timp care anterior fusese supusă controlului, fiind astfel încălcate prevederile legale care impun obligaţia efectuării controlului doar pentru perioada ulterioară finalizării acţiunilor de inspecţie anterioare, deoarece nu au apărut elemente suplimentare care să justifice reluarea controlului pentru aceeaşi perioadă fiscală. Sub acest aspect, reclamanta a arătat că nu este reală susţinerea potrivit căreia inspecţia anterioară, finalizată prin emiterea raportului de inspecţie din 15 aprilie 2008 întocmit de Administraţia Financiară, nu ar fi vizat verificarea activităţii de evidenţiere, calculare şi virare a accizelor, întrucât obiectul controlului respectiv a vizat şi aceste aspecte.
Pe fondul cauzei, reclamanta a susţinut că este scutită de la plata accizelor pentru produsul energetic - cărbune, întrucât acesta provine din import, iar potrivit răspunsului primit de la Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală de Legislaţie Impozite Indirecte, prin adresa din 19 ianuarie 2007 „(...) în situaţia în care cărbunele provine din afara teritoriului comunitar, operaţiunea respectivă constituie import de bunuri în conformitate cu art. 166 alin. (1) lit. c) C. fisc., iar importul respectiv nu reprezintă eliberare în consum şi produsul în cauză este scutit de la plata accizelor atunci când acesta este livrat operatorilor economici care îl utilizează într-un scop din cele prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc.”
În acest sens, reclamanta a menţionat că a livrat cărbune doar pentru SC E. SA, iar aplicarea scutirii de accize a avut loc în baza dispoziţiilor C. fisc. şi a punctului de vedere care i-a fost comunicat de organele fiscale specializate, întrucât beneficiarul a utilizat cărbunele livrat exclusiv în scopul realizării unor operaţiuni scutite, respectiv pentru producerea combinată de energie termică şi electrică, operaţiune care atrage scutirea de la plata accizelor, conform prevederilor art. 201 alin. (1) lit. d) C. fisc.
Totodată, reclamanta a indicat că, deşi în timpul efectuării formalităţilor vamale nu i s-a solicitat niciodată autorizaţia de agent economic autorizat pentru produse accizabile, în urma controlului inspectorii fiscali au reţinut că în conformitate cu normele de aplicare a C. fisc., această formalitate administrativă se aplică şi pentru importatori.
Prin precizarea la acţiunea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat şi suspendarea efectelor actelor administrative contestate, până la soluţionarea pe fond a contestaţiei, arătând că împotriva societăţii a fost demarată procedura de executare silită prin emiterea titlului executoriu şi a somaţiei de plată, iar la data efectuării controlului şi a întocmirii raportului de inspecţie a fost instituită şi măsura asiguratorie a sechestrului asupra bunurilor societăţii. În aceste condiţii, reclamanta a indicat că, în prezent, este grav prejudiciată, deoarece, pe de o parte, toate bunurile sunt indisponibilizate ca urmare a instituirii sechestrului, iar conturile îi sunt blocate, neputând face nicio operaţiune financiar-contabilă.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 62/CA/2010 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC M.T. SRL Oradea, precum şi cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele consideraţiuni:
Controlul fiscal finalizat prin emiterea actelor administrative contestate în prezenta cauză a vizat perioada 01 ianuarie 2007-31 decembrie 2008 şi a avut ca obiect verificarea respectării prevederilor fiscale referitoare la regimul de accizare, deţinere, declarare, calcul şi plata accizelor pentru produse supuse accizelor armonizate, respectiv produse energetice, în timp ce controlul fiscal anterior, finalizat prin emiterea raportului de inspecţie fiscală din 15 aprilie 2008 a avut ca obiect verificarea modului de calcul, evidenţiere şi virare a obligaţiilor faţă de bugetul consolidat al statului, mai precis cu privire la impozitul pe profit, TVA, impozit pe dividende, pe venituri din salarii şi a celorlalte obligaţii cuprinse la Capitolul III „Constatări fiscale” pct. 1-17, iar perioada suspusă acelei inspecţii fiscale a fost ianuarie 2003-decembrie 2007.
Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că prin controlul anterior nu a fost verificat modul de calcul şi plată a accizelor aferente produselor energetice.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că societatea datorează accizele reţinute în sarcina sa prin actele administrative contestate, întrucât, pentru perioada supusă inspecţiei fiscale în litigiu (01 ianuarie 2007-31 decembrie 2008), conform dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. fisc., modificată prin Legea nr. 343/2006, cărbunele şi cocsul erau supuse accizelor, iar acciza a devenit exigibilă la momentul livrării acestor produse.
În raport cu dispoziţiile art. 201 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003, în forma în vigoare în perioada în litigiu, şi ale art. 23 pct. 2 alin. (1) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004, instanţa a reţinut că scutirea de la plata accizelor se acordă cu condiţia ca beneficiarul să deţină autorizaţia de utilizator final, iar produsele energetice să fie livrate de un antrepozit fiscal, un operator înregistrat, un importator sau alt operator economic.
Totodată, în raport cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) C. fisc., instanţa a constatat că societăţile de extracţie a cărbunelui şi cele de producţie a cocsului în calitate de operatori cu produse accizabile, au obligaţia de a se înregistra la autoritatea fiscală competentă, în condiţiile prevăzute de pct. 5.1.1 alin. (1) şi (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004, conform cărora au obligaţia înregistrării şi operatorii economici care efectuează achiziţii intracomunitare sau importă astfel de produse, iar în cazul acestora exigibilitatea accizelor ia naştere la momentul livrării produselor către beneficiari.
Faţă de aceste dispoziţii, prima instanţă a reţinut că în perioada ianuarie 2007-decembrie 2008, societatea reclamantă s-a aprovizionat în condiţii de achiziţii intracomunitare din Ungaria cu produsul lignit - cărbune, fără să fi fost înregistrată ca operator economic cu produse accizabile, şi a livrat cantitatea de 124.943.294 tone lignit, în perioada 01 ianuarie 2007-12 martie 2007, către SC E. SA Oradea care nu deţinea autorizaţia de utilizator final, fiind autorizată în acest mod începând cu data de 31 ianuarie 2008, conform adresei din 07 februarie 2008.
În ceea ce priveşte adresa din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, invocată de către reclamantă în apărare, instanţa a reţinut că aceasta nu poate prevala faţă de dispoziţiile legale aplicabile în speţă şi reţinute anterior.
Referitor la cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada plăţii cauţiunii stabilită în sarcina reclamantei în sumă de 400.000 RON, în temeiul art. 215 C. proc. fisc., astfel că se impune respingerea acesteia.
3. Recursul exercitat de recurenta-reclamantă.
Împotriva sentinţei civile nr. 62/CA/2010 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC M.T. SRL Oradea.
Apreciind că soluţia primei instanţe este netemeinică şi nelegală şi solicitând, în principal, casarea în tot a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, recurenta a înfăţişat următoarele critici:
- potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că se impunea introducerea în cauză a Autorităţii Naţionale a Vămilor în calitate de emitentă a actelor administrative contestate, şi singura instituţie care are personalitate juridică şi deci şi calitate procesuală pasivă, soluţia primei instanţe fiind pronunţată numai în contradictoriu cu Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj – Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, entităţi lipsite de personalitate juridică;
- instanţa nu a cercetat fondul cauzei întrucât nu a administrat o probă cu expertiza fiscală, încălcând astfel prevederile art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ.
În subsidiar, apreciind că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică impunându-se, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, în contextul unei sumare prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele motive de recurs:
- instanţa de fond a încălcat principiul efectului direct al aplicării dreptului comunitar respectiv a încălcat principiul încrederii legitime întrucât a nesocotit relevanţa adresei emisă de Ministerul Finanţelor Publice la cererea recurentei, din 19 ianuarie 2007, prin care se învedera că pentru achiziţiile de cărbune dintr-un stat membru al Uniunii Europene nu se datorează accize, ceea ce evident că reprezintă o garanţie din partea unei autorităţi centrale a Statului Român ce a generat încrederea că nu se datorează accize pentru cărbunele achiziţionat şi livrat către SC E. SA Oradea;
- instanţa de fond a încălcat şi principiul proporţionalităţii ce impune organelor fiscale de a corela măsurile dispuse cu circumstanţele de fapt care caracterizează natura şi gravitatea încălcării legii, dacă acestea există, conform prevederilor art. 5 alin. (3) din Tratatul TUE şi consacrat în doctrina comunitară;
- scopul reglementărilor comunitare privind regimul comunitar al impozitării prin accize a produselor energetice şi a electricităţii, apreciate ca incompatibile cu cele ale C. fisc., este în sensul de a asigura aplicarea corectă şi clară a acestor scutiri în măsura în care ele sunt acordate şi de a preveni frauda, evaziunea sau abuzul; în cauza de faţă au fost însă ignorate aspectele esenţiale ce demonstrează că nu ne aflăm în faţa unor practici abuzive, respectiv împrejurarea că reclamanta recurentă SC M.T. SRL a livrat produse energetice exclusiv către SC E. SA, iar aceasta a utilizat cărbunele livrat exclusiv în scopul realizării unor operaţiuni scutite;
- greşita aplicare a dispoziţiilor legale naţionale, cu ignorarea incidenţei în speţă a principiului prevalenţei economicului asupra juridicului în materie fiscală prin care nu se urmăreşte o negare a obligaţiilor de conformare a contribuabililor cu dispoziţiile legale, ci o aşezare justă a acestor obligaţii în raport de scopul urmărit de legiuitor;
- fără negarea realităţii constatărilor inspectorilor vamali cu privire la condiţiile formale pentru aplicarea scutirii ce nu au fost, în adevăr, îndeplinite integral de recurentă la momentul desfăşurării tranzacţiilor controlate, în sensul că nici SC E. SA Oradea nu a deţinut autorizaţia de utilizator final şi nici SC M.T. SRL pe cea de operator economic autorizat cu produse accizabile, se impunea ca instanţa de fond să aprecieze că aceste codiţii sunt doar condiţii de formă ce nu pot prevala în raport de prevederile art. 11 şi art. 192 alin. (5) C. fisc.;
- încălcarea de către instanţă în sensul neacordării protecţiei de care ar fi urmat să se bucure recurenta urmare a bunei-credinţe în relaţia cu organele fiscale, acest principiu, al bunei credinţe fiind strâns legat de celelalte principii analizate, în contextul relaţiilor transmise prin adresa din 19 ianuarie 2007 de către Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Legislaţie Impozite Indirecte;
- în fine, au fost greşit aplicate de către instanţa de fond prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., în sensul că societatea a mai fost verificată în domeniul accizelor în anul 2008, contrar celor reţinute de inspectorii vamali în raportul de inspecţie fiscală din 25 februarie 2009 ca şi celor stabilite prin considerentele hotărârii atacate.
4. Apărările formulate de intimatele Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor şi A.N.A.F.
Intimata Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor a formulat întâmpinare la recursul recurentei-reclamante, solicitând respingerea acestuia şi menţinerea în totalitate a sentinţei atacate.
În esenţă, intimata-pârâtă a arătat că hotărârea primei instanţe este legală în condiţiile în care în mod corect s-a stabilit că societatea recurentă datorează accize la bugetul consolidat de stat pentru comercializarea de cărbune din momentul în care aceasta devine exigibilă, respectiv la momentul livrării produsului către beneficiar.
S-a mai arătat că începând cu data de 01 ianuarie 2007, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 343/2006, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. [art. 1752 alin. (1) şi (2)] cărbunele şi cocsul au intrat în categoria produselor pentru care se datorează acciză, companiile de producţie, în calitate de operatori cu produse accizabile având obligaţia de a se înregistra la autoritatea fiscală competentă în condiţiile expres prevăzute în norme.
Intimata A.N.A.F., la rândul său, a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat, cu precizarea că aspectele de fapt reţinute de instanţa de fond sunt reale şi corespunzătoare prevederilor legale aplicabile.
5. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile ce i-au fost aduse, faţă de apărările formulate şi prin prisma prevederilor legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză niciun motiv de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii recurate, în considerarea celor în continuare arătate:
5.1. Cu privire la motivele de casare invocate de recurentă.
Înalta Curte apreciază că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. invocat de societatea recurentă în raport de formele de procedură privitoare la calitatea procesuală pasivă şi la cadrul procesual în care a fost soluţionată acţiunea sa.
Recurenta a susţinut că se impunea introducerea din oficiu în cauză a Autorităţii Naţionale a Vămilor ca fiind singura autoritate ce are personalitate juridică şi astfel putea avea şi calitate procesuală pasivă, instituţiile intimate care au figurat în cauză fiind lipsite de personalitate juridică.
Nu este fondată susţinerea recurentei întrucât, în cauză, în mod legal, au fost citate şi au figurat ca părţi pârâte autorităţile emitente ale actelor administrative contestate şi indicate ca atare chiar de către recurentă în cererea de chemare în judecată, respectiv Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F., în calitate de emitent al deciziei nr. 387 din 27 octombrie 2009 şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor care a întocmit raportul de inspecţie fiscală din 25 februarie 2009, în baza căruia s-a emis decizia de impunere de către aceeaşi autoritate.
Astfel cum în mod constant a statuat Înalta Curte în jurisprudenţa sa, în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorităţii publice, ci capacitatea ei de drept administrativ, constând în aptitudinea de a realiza prerogativele de putere publică.
Aşa fiind capacitatea administrativă conferă autorităţii publice capacitatea de a sta în proces indiferent dacă are sau nu personalitate juridică.
Cum emitenţii actelor administrativ fiscale contestate au fost legal citaţi şi au figurat ca părţi în cauză, indiferent aşadar de existenţa personalităţii juridice, Înalta Curte constată că nu se impune casarea cauzei cu trimitere de rejudecare, motivul invocat nefiind întemeiat.
Se apreciază totodată ca nefondat şi motivul de casare invocat potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ., privind lipsa rolului activ al judecătorului fondului derivând din lipsa administrării unei probe cu expertiza fiscală, în condiţiile în care nici recurenta-reclamantă nu a solicitat o astfel de probă şi mai mult, din cuprinsul acţiunii de chemare în judecată a rezultat că nu cuantumul, ca atare, stabilit de organele fiscale constituie primordial motiv de controversă, ci constatarea referitoare la datorarea respectivei sume, raportat la incidenţa pretinsei scutiri de la plata accizelor pentru importul de cărbune.
În aceste condiţii, în mod evident nu se poate reţine omisiunea judecătorului fondului în exercitarea rolului activ, conform art. 129 pct. 5 C. proc. civ.
5.2. Cu privire la motivele de modificare a sentinţei atacate invocate de recurentă.
Printr-un prim motiv de nelegalitate, tinzând la modificarea sentinţei atacate recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că nu ar fi aplicat şi conferit prioritate normelor comunitare incidente, cu referire la încălcarea principiului încrederii legitime şi al principiului proporţionalităţii, consacrate în jurisprudenţa comunitară.
Independent de împrejurarea că susţinerile vizând incidenţa acestor principii consacrate în jurisprudenţa comunitară şi în general a celor privind prioritatea dreptului comunitar nu au fost formulate şi în faţa instanţei de fond, astfel că prin considerentele sentinţei atacate nu se regăsesc trimiteri exprese la acestea, pentru a fi supuse analizei instanţei de control judiciar, Înalta Curte în temeiul art. 3041 C. proc. civ. şi a art. 20 alin. (2) din Constituţie apreciază că prin soluţia adoptată nu s-a adus atingere acestor principii şi nici normelor comunitare expres invocate de recurentă.
Principiul încrederii legitime, recunoscut ca făcând parte din ordinea juridică comunitară, vizează, în esenţă, echilibrul ce se impune a fi realizat între respectarea încrederii persoanelor supuse unei autorităţi administrative într-o reglementare care le este aplicată şi exigenţele nu mai puţin legitime ale unei reglementări, în special în domeniul economic.
În contextul cauzei de faţă, Înalta Curte apreciază că se impune ca eventuala incidenţă a acestui principiu comunitar jurisprudenţial să fie examinat împreună cu motivul de recurs, de sine stătător motivat, vizând neprotejarea de către instanţa de fond a bunei credinţe a societăţii recurente în relaţie cu organele fiscale, ceea ce constituie, după cum s-a susţinut, o încălcare a prevederilor art. 12 C. proc. fisc., în condiţiile în care, factual, ambele critici vizează practic modalitatea în care prima instanţă a statuat asupra adresei din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanţelor Publice.
Este adevărat, astfel cum de altfel s-a arătat şi în cuprinsul sentinţei atacate că prin adresa respectivă, sub semnătura unui director general al Direcţiei Generale Legislaţie Impozite Indirecte din cadrul Ministerului Finanţelor Publice i s-a comunicat recurentei cu referire la o solicitare a acesteia, că „în situaţia în care cărbunele provine din afara teritoriului comunitar operaţiunea respectivă constituie import şi în conformitate cu prevederile art. 166 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificări nu reprezintă eliberare pentru consum, caz în care pentru acest produs nu se datorează accize în vamă”.
În completarea argumentelor prezentate de prima instanţă în sprijinul soluţiei de înlăturare a acestei adrese ca fiind determinantă în vederea exonerării reclamantei de la plata sumelor calculate în sarcina sa, Înalta Curte reţine că un punct de vedere, sumar redactat, chiar dacă sub semnătura unei persoane din cadrul unei direcţii a Ministerului Finanţelor Publice, nu poate înlătura aplicarea unor dispoziţii legale în vigoare, însoţite şi explicitate prin norme de aplicare, punctul de vedere şi interpretarea personală a semnatarului neputând fi, chiar sub aparenţa de autoritate, generatoare de efecte juridice de genul celor solicitate de reclamantă.
De altfel din cuprinsul solicitării adresate de recurentă se reţine, pe de o parte, că societatea avea cunoştinţă de modificările legislative intervenite în sensul că începând cu data de 01 ianuarie 2007 cărbunele a intrat în categoria produselor pentru care se datorează accize, şi că elementele factuale au fost numai sumar expuse, ceea ce evident nu putea conduce la o analiză aprofundată din partea emitentului răspunsului, pe de altă parte, nu justifică uşurinţa cu care a fost emisă adresa invocată de recurentă.
Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte apreciază, raportat la întreaga situaţie de fapt, ca şi la prevederile legale incidente, cunoscute de către reclamantă şi prin prisma principiilor comunitare enunţate, că pentru un operator economic diligent ce stăpâneşte domeniul de activitate în care îşi desfăşoară operaţiunile de achiziţii de cărbune, adresa în discuţie, al cărei conţinut contravine practic normelor legale aplicabile nu putea servi ca temei al nerespectării acestora.
Cu alte cuvinte, un act „nelegal” nu este în măsură să dea naştere unei încrederi legitime din partea operatorului economic, astfel cum a statuat de altfel şi Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene în jurisprudenţa sa (Cauza C-316/86 Krücken; Cauza C-188/82, Thyssen).
Aşa fiind este apreciată ca fiind corectă argumentaţia instanţei de fond în sensul că nelegalitatea actelor administrative contestate nu poate fi stabilită numai raportat la conţinutul acestei adrese, astfel cum a susţinut recurenta, dispoziţiile legale fiind cele ce primează.
Argumentele anterioare resping, de asemenea, ipoteza unei atingeri aduse principiului proporţionalităţii, constatările actelor de control atacate neputând fi ignorate şi înlăturate numai raportat la adresa indicată, măsurile adoptate de stat la situaţia de fapt fiind în concordanţă cu scopul legitim urmărit, acela de respectare a legii în mod egal de toţi contribuabilii.
Astfel, mijloacele folosite, pe de-o parte, de organele de control competente, prin actele întocmite, iar pe de alta, de către instanţa care le-a menţinut, corespunde obiectivului legitim urmărit, respectiv conformarea şi respectarea prevederilor legale aplicabile, enunţate cu claritate, fără ambiguităţi.
În fine, Înalta Curte apreciază că nefondate sunt şi susţinerile recurentei vizând incompatibilitatea prevederilor art. 1752 alin. (2) art. 201 alin. (1) lit. d) C. fisc. şi ale prevederilor relevante din H.G. nr. 44/2004, cu prevederile Directivei 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003, de restructurare a cadrului comunitar pentru impozitarea electricităţii şi a produselor energetice, pe de-o parte, în considerarea faptului că recurenta nu a indicat concret în ce anume constau „văditele” incompatibilităţi susţinute, iar pe de alta, faţă de chiar prevederile din această directivă, parte din ele reproduse şi în cuprinsul motivelor de recurs.
Potrivit textelor cuprinse în directiva indicată, statele membre impozitează produsele energetice şi electricitatea în conformitate cu această directivă, care a fost avută în vedere în procesul de armonizare şi convergenţă a legislaţiei interne cu cea comunitară, la momentul adoptării Legii nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.
Înalta Curte apreciază că nefondate sunt şi criticile aduse de recurentă în ceea ce priveşte aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale naţionale.
Prin argumentele în continuare grupat prezentate se va răspunde tuturor criticilor menţionate în cadrul acestui motiv de recurs, incluzând incidenţa în speţă a principiului prevalenţei economicului asupra juridicului în materie fiscală.
Recunoscând prin motivele de recurs că, în adevăr, potrivit constatărilor inspectorilor vamali, nu au fost îndeplinite condiţiile cerute pentru aplicarea scutirii de la plata accizelor în sensul că nici SC E. SA Oradea nu a deţinut autorizaţia de utilizator final şi nici SC M.T. SRL pe cea de operator economic autorizat cu produse accizabile, recurenta a apreciat, în esenţă, că acestea sunt numai cerinţe pur formale, a căror neîndeplinire nu era de natură să atragă emiterea actelor contestate, care astfel nu acordă prevalenţă operaţiunilor economice derulate şi a căror realitate nu poate fi negată.
În acord cu cele reţinute şi de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază însă că nici aceste critici nu sunt de natură a atrage nelegalitatea actelor contestate.
Urmare a controlului efectuat în perioada 09 februarie 2009-25 februarie 2009 la sediul societăţii recurente, având ca obiectiv verificarea respectării prevederilor legale referitoare la operaţiunile efectuate cu produse accizabile armonizate, s-a constatat că societatea, în perioada ianuarie 2007-decembrie 2008, s-a aprovizionat în condiţii de achiziţii intracomunitare din Ungaria, cu lignit – cărbune, încadrare NC 2701 şi 2702, care potrivit art. 1752 alin. (3) C. fisc., modificat, este un produs energetic pentru care se datorează accize. S-a constatat, necontestat de altfel, că societatea reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se înregistra ca operator economic cu produse accizabile, după cum nici SC E. SA Oradea nu deţinea, la acea dată autorizaţia de utilizator final.
Faţă de aceste constatări, în mod corect s-a apreciat de organele de control şi de prima instanţă că nu erau incidente în cauză prevederile art. 201 alin. (1) lit. d) C. fisc., în vigoare la perioada în litigiu, referitoare la scutirea de la plata accizelor produselor energetice [„(…) cu condiţia ca beneficiarul să deţină autorizaţie de utilizator final”], şi cele cuprinse în H.G. nr. 44/2004 [art. 23 pct. 2 alin. (1)] vizând aprovizionarea de la un operator înregistrat.
Ca atare, ceea ce recurenta a apreciat că reprezintă simple formalităţi, în realitate constituiau, la momentul respectiv, veritabile cerinţe şi condiţii expres prevăzute de lege pentru acordarea scutirii de la plata accizelor, ca derogare de la regula arătată, astfel că în lipsa lor textul respectiv nu putea fi aplicat.
Instanţa de fond a realizat aşadar o corectă interpretare a prevederilor legale incidente şi în mod just şi argumentat a apreciat asupra legalităţii actelor administrativ fiscale atacate astfel că Înalta Curte urmează să respingă ca neîntemeiate şi criticile recurentei vizând greşita aplicare a prevederilor cuprinse în legislaţia naţională în materie.
În fine, nefondate sunt şi criticile referitoare la reverificarea prin controlul finalizat cu încheierea raportului din 25 februarie 2009 a unei perioade fiscale anterior controlate (raportul de inspecţie fiscală din 15 aprilie 2008).
După cum rezultă din preambulul raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 15 aprilie 2008, perioada supusă inspecţiei fiscale la acea dată a fost ianuarie 2003-decembrie 2007 şi a vizat verificarea modului de calcul, evidenţiere şi virare a obligaţiilor faţă de bugetul consolidat al statului, respectiv a impozitului pe profit, TVA, a impozitului pe dividende, vărsăminte datorate de persoane juridice pentru persoane cu handicap, impozitul pe veniturile din salarii, diferitele contribuţii de şomaj, pentru concedii şi indemnizaţii, impozitul pe venitul nerezidenţilor şi alte taxe.
Împrejurarea în Capitolul IV al acestui raport intitulat „alte constatări” se face o unică referire la solicitarea adresată de societate cu privire la plata accizelor, nu echivalează, în opinia Înaltei Curţi, cu o verificare propriu-zisă a impozitelor indirecte, astfel că nu se poate susţine că la data de 25 februarie 2009, când s-a realizat controlul finalizat cu întocmirea raportului de inspecţie din 25 februarie 2009, a operat o reverificare. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestui din urmă raport se precizează expres că societatea nu a mai fost verificată în domeniul accizelor, iar obiectul controlului a vizat exclusiv acest domeniu.
Faţă de toate aspectele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M.T. SRL Oradea împotriva sentinţei civile nr. 62/CA/2010 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5286/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5300/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
