ICCJ. Decizia nr. 5308/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5308/2010
Dosar nr. 9130/2/200.
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.V.D.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor obligarea acestuia la emiterea deciziei ce constituie titlul de despăgubire, având în vedere Dispoziţia nr. 3757 din 7 decembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Roman, judeţul Neamţ.
În motivarea acţiunii, se arată că în anul 2001, reclamantul a depus în baza Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 321.
Prin respectiva notificare, reclamantul a solicitat restituirea terenului Primăriei Municipiului Roman în suprafaţa de 3500 mp, împreună cu imobilul casă, precum şi terenul în suprafaţă de 1498 mp teren, împreună cu o construcţie; cu suprafaţa de 80 mp, teren situat în Municipiul Roman.
Se mai arată că la data de 7 decembrie 2006 a fost emisă Dispoziţia nr. 3757 a Primarului Municipiului Roman, judeţul Neamţ.
De asemenea, a mai precizat reclamantul, în baza Dispoziţiei nr. 3757 din 7 decembrie 2006, i s-a admis în parte notificarea nr. 321/2001 numai cu privire la imobilul situat în Roman, str. C. nr. 12, respectiv pentru teren în suprafaţă de 3500 mp şi o construcţie.
S-a mai arătat, că la data de 6 iulie 2009, reclamantul a solicitat A.N.R.P. să i se comunice în ce stadiu de soluţionare se găseşte dosarul său.
Prin adresa nr. 815716/9159/L10 din 31 iulie 2009, i s-a răspuns de către A.N.R.P., că dosarul înregistrat în baza de date a acestei autorităţi nu a fost repartizat vreunui consilier în vederea analizării acestuia.
Prin sentinţa nr. 1044 din 26 februarie 2010; Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul S.V.D.S. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-aii reţinut următoarele:
Legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilind că ordinea de soluţionare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, în aplicarea prevederilor pct. 17.1 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin HG nr. 1095/2005, Comisia Centrală a emis Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 care prevedea selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire cât şi a evaluatorului/ societăţii de evaluare, cu menţiunea că această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
Reclamantul S.V.S. a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 1044 din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii.
In conţinutul cererii de recurs, care cuprinde o expunere detaliată a situaţiei de fapt, pot fi identificate următoarele critici:
- instanţa de fond şi-a întemeiat greşit soluţia pe aspecte legate de aplicarea criteriului aleatoriu în stabilirea ordinii de soluţionare a dosarelor;
- instanţa a reţinut greşit că în speţă nu există un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluţionarea într-un; termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte de Casaţie şi justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat în temeiul dispoziţiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtului la emiterea deciziei ce constituie titlul de despăgubire, având în vedere Dispoziţia nr. 3757 din 7 decembrie 2006, emisă de Primăria Municipiului Roman, judeţul Neamţ.
Instanţa de control judiciar apreciază că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului-intimat de a soluţiona cererea reclamantului, respectiv de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Roman, str. C. nr. 12, respectiv pentru teren în suprafaţă de 3500 mp şi o construcţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 şi constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice prin încălcarea dreptului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
În cauza de faţă, prin notificarea nr. 321/ 2001, reclamantul-recurent a solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 3.500 mp situat în str. C. nr. 12, suprafaţă preluată de stat prin Decretul nr. 111/1951, împreună cu imobilul-casă, precum şi terenul în suprafaţă de 1498 mp, împreună cu o construcţie cu suprafaţa de 80 mp, teren situat în Roman str. C. nr. 14.
În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării, etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de câtre Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din OUG nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Cap. V, Secţiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire".
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului de rezolvare a cererii reclamantului se priveşte ca fiind nejustificat.
Reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererii sale, însă aceasta a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii formulate de reclamant, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, or în cauza de faţă Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franţei şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
În opinia Înaltei Curţi, litigiul născut între reclamant şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege drept la care reclamantul priveşte cu speranţă legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de intimat, în sensul că există o cauză exoneratoare de; răspundere, întrucât reclamantul a fost în culpă pentru nesoluţionarea cererii sale, întrucât respingerea cererii de restituire în natură a imobilul notificat s-a datorat lipsei înscrisurilor privind descrierea construcţiei demolate.
Prin soluţia adoptată, instanţa de fond nu a avut în vedere şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională".
Înalta Curte a reţinut că apărarea intimatului nu are temei legal, orice amânare în soluţionarea cererii reclamantului ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.V.D., va modifica sentinţa atacată şi va obliga autoritatea pârâtă la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul ce face obiectul Dispoziţiei nr. 3757 din 7 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Roman.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de S.V.D.S. împotriva sentinţei nr. 1044 din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea reclamantului S.V.D.S.
Obligă autoritatea pârâtă Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul ce face obiectul Dispoziţiei nr. 3757 din 7 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Roman.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 521/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5327/2010. Contencios → |
|---|
